Toate fiinţele înălţate ale lumii au căutat să înţeleagă, înainte de a reacţiona. Înainte să ne înfuriem, să vedem dacă putem înţelege de ce un altul s-a comportat cum s-a comportat. Înainte de a ne supăra, de a ne duce în Iadul lăuntric, să căutăm în propria înţelegere justificarea celuilalt şi dacă vom căuta corect, vom descoperi suferinţa mentală şi lăuntrică, singura cauză a deviaţiei de toate soiurile. Oamenii ne pot vorbi urât din cauza disperării lor, nu pentru că au ceva neapărat cu noi. Chiar dacă în forul lor lăuntric îşi justifică, îşi îndreptăţesc atitudinea critică, atacul sau agresivitatea, chiar dacă le-am pricinuit cu adevărat vreo suferinţă, răspunsul este adesea o reacţie emoţională, a cărei rădăcină se găseşte în suferinţă.

Înţelegerea e o stare de înălţare a fiinţei şi, nu atât pentru că ea se naşte din raţiune, cât pentru că raţiunea şi afecţiunea se întâlnesc într-o combinaţie unică de bunătate şi înţelepciune. În clipa în care înţelegi de ce un om se comportă cum se comportă, de ce plânge, de ce râde, de ce atacă, de ce loveşte, de ce agresează, tu însuţi te pui în armonie cu viziunea, iar mintea şi inima ta au acces la un câmp informaţional în care şi se topesc impulsurile primitive, ura, răzbunarea şi toate reacţiile omeneşti înspăimântătoare. Înţelegerea calmează, ea transformă, în acelaşi timp, forţa în putere şi emoţia agresivă în compasiune. De la acest nivel, de la nivelul compasiunii, lumea demnă de dispreţ şi de atac, lumea urâtă şi plină de slăbiciuni, lumea barbară – pe bună dreptate – devine o lume care cere, insistent şi violent, iubire.

De ce face prostii copilul? De ce nu învaţă suficient, de ce nu-i interesat de lucrurile care ţie ţi se par importante? De ce un amic te dispreţuieşte, de ce iubitul/ iubita pare că se îndepărtează de tine sau îşi găseşte refugiul într-o slăbiciune, în alcool, în diferite alte