Scriu aceste rânduri care urmează să apară într-o carte despre autenticul artist creator care e Victor Rebengiuc în ultimele zile ale lui decembrie 2007. Două sunt marile teme care se revarsă de pe ecranele televizoarele.

Prima e aniversarea Revoluţiei române din decembrie 1989 şi comemorarea celor care au pierit în zilele ei, cea de-a doua, febra cumpărăturilor pentru sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou.

Aşa că, în loc să încerc să evoc prin cuvinte meşteşugite, prin adjective şi „epitete ornante”, cum ar zice Maiorescu, arta maestrului, prefer să amintesc două momente din biografia sa extraprofesională, dar care, cred eu, sunt intim legate de cariera de excepţie a unuia dintre cei mai adevăraţi, mai autentici artişti pe care i-a avut şi îi are scena românească.

Primul e cunoscut de mai toată lumea. E vorba despre gestul lui Victor Rebengiuc, consumat în chiar zilele de foc ale Revoluţiei, în spaţiul celebrului studio 4 al TVR. Tocmai fiindcă e foarte cunoscut, renunţ să îl mai relatez, limitându-mă doar să reamintesc consternarea unor pudici de profesie faţă de gestul artistului. „Nu era momentul !”, au spus aceştia cu îngrijorarea prefăcută cu care altminteri cred că ar fi fost gata să spună că nu „era momentul” nici pentru Revoluţie. Ce vreţi, trăim în ţara în care niciodată nu e momentul pentru absolut nimic!

Despre cel de-al doilea, asupra căruia voi zăbovi ceva mai mult, am aflat recent, din cartea Ioanei Măgură- Bernard, Directorul postului nostru de radio, tocmai apărută la Editura bucureşteană Curtea veche.

Era în obiceiul lui Noel Bernard, cu siguranţă cel mai popular director pe care l-a avut Departamentul românesc al Europei libere, să nu piardă nici o ocazie de a se întâlni cu românii care ajungeau dincolo de fruntariile ţării. S-a întâmplat ca odată, era în 1976, să ajungă la Festivalul de la Berlin şi trupa Teatrulu