Povesteşte Gheorghiu-Dej în Raportul său la Plenara din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961 – la punctul central Denigrarea Anei Pauker – o întâmplare înfăţişată de Lider ca dovada imaturităţii Revoluţionare a Passionariei din Balcani. La închisoarea Caransebeş, unde ajunge în 1940, după dărâmarea Doftanei la cutremur, la un moment dat, erau închise şi tovarăşele – fetele – cum le zice Dej.

Ce observă el, Tovarăşul Gheorghiu-Dej, la un moment dat?

„Noi, cât am stat acolo, stam izolaţi, dar se puteau vedea băieţii cu fetele, se cunoşteau unii. Noi am constatat că a început să existe câte ceva între bărbaţi şi femei, a început să le mai strălucească ochii. Dacă până atunci nu-şi făceau mustăţile, începeau să şi le perie, să se frezeze, să se uite în oglindă, nu le mai ajungeau oglinzile“.

Până aici nimic deosebit. Comuniştii sunt, desigur, potrivit iconografiei postbelice, oameni ai credinţelor tari în lupta lor împotriva exploatării, credinţe neîncovoiate de nimic pe lume. Totuşi sunt de înţeles în preocuparea lor neaşteptată de a se îngriji, probabil – zicem noi – ca să nu apară ca nişte împuţiţi în faţa tovarăşelor de idealuri.

Gheorghe Gheorghiu-Dej merge mai departe cu descrierea efectelor avute de prezenţa tovarăşelor asupra comportamentului tovarăşilor:

„Vă închipuiţi ce ar fi ieşit acolo, din colectivul nostru, unde era o viaţă disciplinată, severă, să înceapă nişte intrigi, gelozii, aşa nişte lucruri. În loc să fim o sută, să fim o sută şi ceva, şi asta în condiţiile de atunci, era foarte greu.

Noi am luat măsuri, le-am atras atenţia oamenilor noştri că nu procedează cum trebuie, am avut şi câteva cazuri, deşi erau tovarăşi căsătoriţi, care aveau pe tovarăşele lor, începeau să se certe acolo şi ar fi ieşit un balamuc întreg, o ceartă nemaipomenită. În condiţiile aspre de luptă să permiţi asemenea stări de lucruri?“

Prezenţ