-AA+A

80/30 80/30... Nu, nu e vorba de noi parametri pentru un corp ideal, cum s-ar putea crede la o repede privire. Sunt două cifre ale lui a fi şi a nu fi. Nichita la a(r) fi 80! La a nu fi 30! Labiş a ajuns la 21, Eminescu la 39, Romulus Guga la 44, Nichita Stănescu la 50... Nu ştiu cum ar fi arătat opera lui Nichita Stănescu dacă el era în viaţă, dacă ar mai fi scris încă treizeci de ani. La cincizeci de ani, chiar dacă ar fi putut părea vlăguit sau doar obosit unora, el continua să scrie, să dicteze, să trăiască/respire poezie! După ce, pe urmele lui Labiş, a scos poezia din tenebrele proletcultiste, a reabilitat-o, a învăţat-o să meargă pe propriile ei picioare, a învăţat-o să zboare cu propriile ei aripi.

Ce înseamnă Nichita Stănescu, o spunea, memorabil, chiar Manolescu (după încrâncenările lui, la apariţia volumului „Epica magna”), la moartea poetului: „Nu încape îndoială, că Nichita Stănescu e cel mai important poet român de după Al Doilea Război”, ba, mai mult, că el trebuie citit la fel cum e citit Bacovia, Blaga...

Nichita Stănescu candida, în 1980, nominalizat de Academia Suedeză, graţie şi eforturilor poetei Gabriela Melinescu, una dintre iubirile tinereţii sale, la Premiul Nobel. Candida alături de greii Senghor, Elytis, Borges, Frisch. Păcatul lui Nichita: era prea tânăr pentru Nobel (revenit în acel an lui Elytis, 68 ani), dar el nu mai putea să aştepte, chiar dacă nu era cu nimic mai prejos decât cei care au fost încununaţi cu lauri de Academia Suedeză. Era încă o ocazie ratată, încă un moment frustrant, după ce, dacă e să acceptăm propunerile lui Laurenţiu Ulici, din „Nobel contra Nobel”, Editura Carte Românească, 1988, din 1901, de la atribuirea acestui premiu, ar fi putut primi Nobelul şi românii I.L. Caragiale, în 1910, Liviu Rebreanu, în 1940, Tudor Arghezi, în 1950, Lucian Blaga, în 1960, iar Marin Sorescu, în previziun