Nicolae Ceauşescu a iniţiat relaţii economice cu Iranul imediat după ce a ajuns la putere, parafând înţelegeri prin care cumpăra ieftin petrol şi bumbac, oferind la schimb produse industriale. Deoarece balanţa comercială înclina prea mult în favoarea României, şahul Mohammad Reza Pahlavi a venit în 1970 la Bucureşti să echilibreze situaţia.

Statul persan avea resurse minerale strategice, însă interesele sovietice şi britanice din zonă îi îngrădeau afirmarea internaţională. Ceauşescu a speculat programul ambiţios de dezvoltare al şahului, oferindu-i sprijin pentru consolidarea industriei naţionale.

Ambiţiile industriale ale şahului

Relaţiile României cu Iranul datau din 1902, fiind întrerupte în 1941 datorită alianţei lui Antonescu cu Hitler. Contactele diplomatice au fost reluate în 1946, fără mari realizări pe plan politic sau economic în primii ani. În octombrie 1965, Maurer a inaugurat ambasada României şi a pregătit înţelegeri comerciale. În mai-iunie 1966, şahul Iranului a vizitat România, semnându-se primele contracte de colaborare economică între cele două ţări . Iranienii aveau nevoie de maşini şi utilaje (tractoare, maşini agricole, echipamente electrotehnice, vagoane de marfă, maşini-unelte), laminate din oţel, hârtie, produse chimice etc. Partea română s-a arătat interesată mai ales de petrolul şi bumbacul iranian .

Nicolae Ceauşescu a răspuns vizitei şahului în mai 1967. La Teheran s-au pus bazele unei colaborări între uzina de tractoare de la Braşov şi fabrica similară din Tabriz. S-a negociat şi amenajarea unei ferme de bumbac în nordul Iranului . În primii ani de cooperare, volumul schimburilor dintre cele două ţări a crescut de peste 50 de ori! O afacere bună şi prin aceea că România exporta semnificativ mai mult decât importa, în 1967 sporul fiind de +69,2% . Iranienii şi-au manifestat nemulţumirea solicitând diversificarea im