Dincolo de aparenta masivitate a lui Victor Rebengiuc, am întrevăzut sensibilitatea lui, o duioşie de-abia perceptibilă când îl întâlneşti prima dată. Şi parcă îl aud, spunându-mi, pe vremea când lucram la carte: ,,Ce faci, fetiţă?“ ,,Scriu, despre dumneavoastră, domnule Rebengiuc“.
Sunt numai un jurnalist pentru care teatrul rămâne marea sa dragoste, sunt numai un bulgăre de sare. „Dar cine nu cunoaşte setea închisă într-un bulgăre de sare?“, spun şi eu asta ca Lorelei, personajul pe care l-am iubit enorm din romanul lui Ionel Teodoreanu.
A fost o provocare imensă să mă arunc pur şi simplu într-o lume care poate nu era a mea, atunci, în 2002-2003. Au urmat, bineînţeles, nopţi nedormite, momente de descurajare, de poticnire, de îndoială. Mă apăsa responsabilitatea gestului meu şi mai ales conştiinţa faptului că Victor Rebengiuc merită o carte cu adevărat bună. Nu ştiam dacă sunt în stare să i-o dăruiesc atunci pentru că, fiind destul de tânără la acea vreme (24 de ani), nu am avut cum să-l văd pe Victor Rebengiuc în toate rolurile sale.
Nu am renunţat pentru că m-a emoţionat şi m-a motivat încrederea pe care Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ au avut-o în mine. Nu am renunţat pentru că oamenii din jurul meu m-au încurajat. Sau poate nu am renunţat pentru că sunt foarte încăpăţânată, aşa cum bine mi-a spus odată, zâmbindu-mi cu drag, Victor Rebengiuc.
De-abia terminasem facultatea (nóta béne: nu o facultate de teatru, nici măcar una de teatralogie) şi, evident, nu mă cunoştea nimeni din lumea culturală sau din rândul „monştrilor sacri“ (o expresie pe care am urât-o atunci şi o urăsc şi acum!). Mă întreb uneori şi acum de unde am avut atâta tărie şi curaj să mă apuc, în aceste condiţii, să scriu o carte despre Victor Rebengiuc. Toţi teatrologii sau oamenii din teatru mă priveau cu mult scepticism,cu maximă distanţă şi suficienţă, doar nu auziser
