de Dragoş BAKO
dragosbako@tribuna.ro
11 februarie 2013 00:47
5 vizualizari
A-A+
"Poftiţi şi la Gherdeal, o să aveţi ce scrie şi aici!". Aşa suna un îndemn lansat în urmă cu o săptămână de unul dintre cititorii reportajului făcut la Albi, satul uitat de lume, de timp şi de rele. Auzisem câte ceva despre satul Gherdeal de lângă Bruiu, iar numele, să recunoaştem, are o rezonanţă îmbietoare pentru cineva care–a pornit în căutarea poveştilor înmormântate ale unor sate de poveste. Singurul lucru de care mă temeam era drumul. Şi asta, cu atât mai mult, cu cât se pusese pe nins. Cu corvoada drumului până la Albi încă proaspătă în minte, am pornit către Gherdeal. Fie ce–o fi: de la Bruiu, adică de la asfalt, mai sunt vreo trei kilometri şi jumătate. Pe care, la nevoie, îi putem parcurge şi pe jos.
Nu e drum naţional, nu e asfaltat, dar e pietruit, şi, cel mai important, practicabil. Drumul de la Bruiu la Gherdeal e mărginit de copaci cu forme bizare, de o pădure cu arbori înalţi, drepţi, "chelită" din loc în loc de nemiloase drujbe puse - probabil - în slujba căpătuirii sau a confortului termic. E superb peisajul şi mă gândesc că e un fel de coridor şerpuit către o altă lume. Către tărâmul Gherdeal care începe să se zărească printre dealuri, cu turnul bisericii, cu acoperişuri cariate. "Ăsta a fost sat mare, în toată regula!", mă trezesc gândind cu voce tare.
Vreau un om! Unul singur!
De când intri în Gherdeal te izbeşte o imagine care îţi face vânt în braţele contradicţiei: sunt multe case fără geamuri, cu porţile şi gardurile rupte, cu pereţii căzuţi, dar, în acelaşi timp, e o pustietate plină de farmec. Singurele semne de viaţă care ne întâmpină sunt nişte lătrături de câini, în capul satului. Sper să găsesc măcar un om, să am de unde apuca firul poveştii, şi apoi mă descurc. Mă uit în jur: casă fără g
