Două lumi despărţite de un bulevard, aceleaşi două lumi legate de un pasaj subteran, o cale de acces păzită şi securizată, ca mai toate zonele de tranzit din China; la capătul lor, trecutul şi prezentul ţării.
După ce străbaţi Piaţa Tiananmen, unde se intră în şir indian, şi treci de zona de control, ajungi în faţa Oraşului Interzis. Pe zidul exterior, văzut dinspre Piaţă, tronează, mare şi sobru, portretul lui Mao Tze Dun. De acolo, marele reformator pare că priveşte introspectiv către propriul sarcofag. Chinezii l-au cinstit cu un mausoleu-monument.
O căciulă cu urechi îmblănite, cu o stea roşie, brodată în frunte şi o pereche de mănuşi muncitoreşti ţi se oferă la Poarta Păcii Celeste, intrarea în Oraşul Interzis. Comerţul ambulant cu suveniruri de partid se face chiar sub ochii autorităţilor care par să îl încurajeze. Un grup de europeni îmbrăcaţi de toamnă în vântul pătrunzător al Beijingului – în Piaţă pare chiar mai frig - face asaltul comercianţilor imparabil. Dacă nu te ţii tare, rămâi fără bani înainte chiar de a zări magazinele de suveniruri care sunt amplasate întotdeauna strategic. Cel puţin unul din grup nu scapă tentaţiei şi cumpără ceva, măcar o căciulă, pentru care nu te târguieşti, că oricum e frig şi-ţi rămâne amintire.
Ca simplu turist, fără bagaje istorice şi politice, te aştepţi ca Oraşul Interzis să fie nimic mai mult decât o altă faţetă tradiţională a comunismului chinezesc.
Paradoxal, însă, comunismul a dispărut, cel puţin la nivel imagistic, însă disciplina lui se face simţită în felul de-a fi al oamenilor. Grupurile de turişti păşesc cu o pioşenie făţişă pe urmele marilor împăraţi ai Chinei. Steguleţele de diferite culori sunt fluturate de ghizi, astfel încât să nu te pierzi de grupul tău. Eşti purtat pe aleile pavate cu piatră seculară frumos şi bine întreţinută printre clădirile unde, odată, frământările şi in
