Prin 1990 sau ’91, cînd eram “la Cultură”, a trebuit, la un moment dat, să fac cunoştinţa noului ambasador al Franţei. Participam împreună la o recepţie şi, trecînd de la o conversaţie la alta, aşteptam, fiecare, episodul întîlnirii.

Recepţia se apropia, însă, de sfîrşit şi întîlnirea nu se producea. Am întrebat, deci, pe cineva din preajmă dacă nu cumva ambasadorul e absent. „Dar aţi vorbit cu el îndelung!” – mi s-a răspuns. Abia atunci am identificat personajul şi, mai în glumă mai în serios, mi-am cerut scuze: „N-aveţi aerul unui ambasador!”. „Mă bucur” – a replicat viitorul meu bun prieten. „Trebuie să vă spun, la rîndul meu, că nici dumneavoastră nu aveţi aerul unui ministru!”. A fost complimentul cel mai măgulitor de care am avut parte în cariera mea publică.

Primul lucru care îmi vine în minte cînd încerc să-mi explic admiraţia faţă de Victor Rebengiuc este că n-are aerul (şi aerele) unui actor. Nu „i se citeşte pe faţă” meseria, nu are ticurile, fasoanele, „marca” profesională caracteristică. Cred, îndeobşte, că ceva nu e în regulă cînd fizionomia cuiva trădează, instantaneu, o ocupaţie. Prefer masca generică a umanităţii „specializării” caricaturale a trăsăturilor. A avea figură de „filosof”, de „popă”, de „profesor”, de „scriitor“, de „pictor“, de „inginer“, înseamnă, pur şi simplu, a dispărea îndărătul unei categorii, a nu avea chip. Dacă trebuie să semeni cu ceva, trebuie să semeni cu viaţa ta lăuntrică, cu firea ta, şi cu ceea ce ai reuşit să-i adaugi, în timp, prin efort tenace şi dramă asumată. Altfel, capeţi inexpresivitatea unui portret funcţional, a unei dexterităţi impersonale. Nu vreau să spun că îmi plac gânditorii care au figură de chelneri sau criticii literari care au figură de contabili. Dar, în întîlnirea faţă către faţă, înclin să caut mai degrabă autenticitatea, ideea proprie, emoţia, „obrazul”, decît schema unei activit