Marius Manole vorbeşte despre toate oportunităţile pe care le-a irosit pentru că nu s-a putut abate de la singurul drum drept din viaţa sa: cel către scenă.

Am terminat interviul şi noi cotrobăim în geanta lui Marius Manole. „Priviţi ce port eu toată ziua după mine!“ O pereche de pantofi, o agendă, o carte de rugăciuni, o cartelă de metrou expirată, Redoxon Vitamina C, crema de mâini şi portfardul, asta poartă. Nici măcar nu şi-a pus pantofii într-o pungă, parcă i-a aruncat acolo fără să-i pese. Pare o dezordine, un haos boem toată viaţa lui Marius Manole şi cam aşa şi e. O singură constantă e în agenda sa: dimineaţa – teatru, la prânz – teatru şi, evident, seara – teatru. Acesta este Marius Manole, charismaticul actor care a dăruit tot teatrului.

„Weekend Adevărul“: Când ai descoperit teatrul?

Marius Manole: În 1985, când aveam 7 ani, iar tatăl meu tocmai îmi cumpărase un aparat foto. Aşa că m-am dus la cercul de fotografie de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei. Acolo erau cursuri de balet, de muzică uşoară, de teatru. Şi eu m-am dus la fotografie, pentru că asta voiam să fac, mă gândeam că voi fi fotograf.

Fotograf?

Îmi plăcea aparatul. Şi acum am apetenţă pentru tot ce înseamnă gadgeturi. Bineînţeles că nu fac nimic cu ele, dar îmi place să le am, să ştiu că sunt acolo, să mă joc, să butonez. Cred că mă plictisesc prea mult. Oricum, s-au făcut acolo două grupe: una de teatru şi una de fotografie, dar eu, deşi aveam aparatul de la tata la gât, n-am avut curajul să ridic mâna şi să spun: „Ştiţi, eu vreau la fotografie“. Aşa că am rămas la teatru. Era un cerc foarte bine văzut în Iaşi fiindcă aveau spectacole în fiecare sâmbătă şi mereu se strângeau elevi. Şi deveneai o mică vedetă printre şcolari.

În clasa a IV-a ai jucat cu Dorel Vişan şi Adrian Pintea.

Da, la clubul unde jucam, a venit domn