Chipuri prădate de durere, chipuri mutilate. Trupuri inerte peste tot. În 82 de gravuri, Goya ne arată, direct, fără menajamente, atrocităţile unui război care a lăsat urme adânci în istoria poporului spaniol. „Dezastrele războiului” reprezintă o lecţie şi, totodată, o invitaţie: să nu uităm pentru că altfel, drama se poate repeta, în alt context.
„Trebuie să ajung pe la Muzeu să văd Goya.” Da, trebuie.
Nu cred să fi văzut mai multă lume la o expoziţie a Muzeului de Artă Timişoara, în mijlocul zilei – când oamenii trec, grăbiţi ori îngânduraţi, pe lângă uşa masivă a acestuia – decât la Goya. Încă din prima zi a expoziţiei. Cum am trecut pe lângă garderobă şi am privit fugitiv cuierul, l-am văzut gemând de haine.
Am auzit mulţi timişoreni, în ultimele zile, spunând: „Trebuie să ajung pe la Muzeu, să văd Goya”. Da, trebuie! 82 de lecţii despre un război în care confruntările brutale şi iraţionale sunt teme de gândire pe cât de incomode, pe atât de necesare. Fără să aibă acestă intenţie, de a da lecţii despre Războiul de independenţă spaniol, cele 82 de gravuri din seria „Dezastrele războiului” îţi arată, într-un mod direct, abrupt chiar, atrocităţile unui război care a multilat, atât fizic, cât şi psihic, poporul spaniol. Oricâtă tărie ai avea, nu poţi ieşi fără câteva semne de întrebare de la expoziţie. Pentru că, până şi titlurile, în puţine cuvinte, îţi înfăţişează teatrul de război, fără o viziune eroică a propriilor trupe faţă de inamic, cum au ales să „relateze” de pe front alţi artişti, ci cu imagini ale haosului în care confruntarea brutală, ordinele în contradicţie ale comandanţilor, marile gesturi şi interesul ascuns sunt „actori” pe scena morţilor anonime.
„Pentru asta v-aţi născut”
La intrarea în galerie, primele gravuri sunt dedicate victimelor. Trupuri întinse, pe jumătate goale, mâini p
