Cînd Adrian Marino a fost acuzat, postum, că a turnat la Securitate, Gabriel Andreescu s-a numărat printre cei care i-au luat apărarea. Marino scrisese mai mult de rău în memoriile sale despre cîțiva autori, unii morți, alții contemporani, și ca să nu-i facă sînge rău reacțiile încondeiaților de vii, bătrînul teoretician al literaturii a cerut să nu-i apară Viața unui om singur decît la cinci ani după moarte.

Cei cinci ani n-au fost de ajuns. Autorii pe care Marino i-a înnegrit i-au răspuns. Iar adversarii lor au polemizat cu ei în numele lui. Atunci a ieșit la iveală că fostul deținut politic Adrian Marino a avut oarece relații cu Securitatea. (Cu cîțiva ani înainte se aflase același lucru și despre Constantin Noica, iar Alexandru Paleologu a recunoscut singur, imediat după revoluție.) Gabriel Andreescu a susținut atunci că memorialistul, cu care a fost prieten, n-a colaborat de bunăvoie cu securiștii care se țineau după el. Mi-ar fi plăcut dacă Andreescu ar fi arătat în cartea sa* aceeași înțelegere și față de Alexandru Paleologu și de Noica, așa cum are față de Marino, de Mihai Botez, de Vasile Vetișanu și de Nicolae Balotă. Își propune asta, dar luîndu-se la harță cu prietenii în viață ai lui Noica și-ai lui Paleologu, dintre care cîțiva sînt adversari declarați ai lui Marino, îi mai pune la rotisor și pe cei despre care el însuși admite că au fost victimele securiștilor. Despre Noica susține că ar fi venit în întîmpinarea celor care-l supravegheau, făcînd exces de zel cînd i se cereau informații, deși tot el admite, cînd scrie despre Marino, că securiștii aveau obiceiul să se laude cu puterea lor de convingere asupra celor pe care-i luau la întrebări. Adică ceea ce la Marino e valabil ca scuză, în cazul lui Noica nu mai funcționează? Asta ca să nu mai spun că același Gabriel Andreescu uită de îndemnul lui la cumpănire cînd își oferă ocazia răfuielii