Da, l-am iubit pe Papa Ioan Paul al II-lea, întâi cu iubirea străinului. L-am respectat şi admirat, citind despre el, şi l-am îndrăgit într-o clipă atunci când, de la o distanţă foarte mică, l-am şi văzut. Mărturisesc, m-a tulburat prezenţa lui aproape spectrală, bine mirositoare şi cu ochi veseli, şi degrabă mi s-a aşezat polonezul în suflet, pe loc, la fel cum mi s-a întâmplat cu toţi cei care-mi sunt dragi.

Deşi am o memorie înfricoşător de bună, nu-mi amintesc dacă am primit sau nu binecuvântarea lui. Poate da, poate nu, însă apropierea lui caldă rămâne infailibilă. Şi neschimbabilă va fi ea.

Apoi, la scurtă vreme, Ioan Paul a murit, iar eu, vă spun, l-am plâns pe papă. Pe urmă, aproape că nu m-am dezlipit de canalele de televiziune care transmiteau alegerile de la Vatican. Cel care, în vremurile din urmă, a fost beatificat mi-a adus aminte de copilăria mea, în care, fără să ştiu nimic despre Ioan Paul, m-am tot rugat pentru sufletul lui şi pentru buna chibzuire a minţii lui. Cum aşa? Iată cum: străbunicul meu citea în fiecare zi din trei cărţi de rugăciuni. Îl vedeam mereu cum şi le rostuieşte de-a dreapta, cum le caută semnele, trifoi cu patru foi mereu şi nimic altceva, şi cum îşi urmează timpul rugăciunii. Când el nu a mai fost, cărţile astea, şi nu doar ele, mi-au rămas mie.

Am mirosit cărticelele alea trei, vechi şi cu aromă dulce, de mână bună odihnindu-se, şi-am început, aveam zece ani, să le citesc. Noutatea din ele m-a făcut să le dau gata până seara. Apoi, aşa cum am văzut la străbunicul meu, le-am reluat în fiecare zi. Şi acum ştiu pe dinafară destul de mult din ele. Ce-am înţeles mult mai târziu a fost că una era catolică, alta, greco-catolică, iar a treia, ortodoxă.

Cum încă foarte bine legată, vorbesc despre cărţi tipărite la începutul secolului al XX-lea, era numai cea catolică, pe celelalte două ţinându-le eu în mâini cu