Potrivit canonului Bisericii Catolice, Papa poate abdica deși atunci când este uns în fruntea Bisericii lumea întreagă se aşteaptă ca el să primească această funcţie pentru tot restul vieţii. Aceleaşi reguli prevăd faptul că decizia Papei nu trebuie acceptată de cineva anume, deşi trebuie înştiinţat măcar Colegiul Cardinalilor.
De-a lungul vremii, au existat mai multe cazuri când suveranii pontifi au decis să renunţe la postul de îndrumător al Bisericii Catolice, cel mai recent exemplu datând însă din secolul al XV-lea.
Primul papă care a abdicat a fost Papa Benedict al IX-lea, care în 1032, la vârsta de doar 20 de ani, a ajuns suveran Pontif, deși era descris de către contemporanii săi drept persoana cea mai puțin potrivită pentru a ocupa această înaltă demnitate.
Viața Papei Benedict al IX-lea a fost mai degrabă plină de "adultere și crime", el fiind catalogat de către istoricul Ferdinand Gregorovius drept "un diavol deghizat în preot".
După câțiva ani de conflicte virulente în interiorul Vaticanului și o încercare nereușită din partea opozanților de a-l exila, Papa Benedict al IX-lea a abidcat pentru a se căsători, însă va reveni în funcție nu după multă vreme.
Cu ajutorul unei sume impresionante de bani, John Gratian îl plătește pe nașul Papei Benedict al IX-lea și astfel accede la scaunul papal sub numele de Papa Grigore al VI-lea. Însă suveranul a fost în scurt timp prins la mijloc în luptele pentru putere dintre diferitele facțiuni ce apăruseră în sânul clericilor de la Vatican, susținuți la rândul lor de diversi nobili, și într-un final a fost forțat să abdice.
Cel mai celebru caz de "demisie papală" a avut loc în anul 1294, când Papa Celestin al V-lea, după numai cinci luni de pontificat, a renunțat la scaunul de pontif. Dar înainte de a recurge la acest gest, Papa Celestin a dat două bule papale foarte importante. Prima
