Înfocaţii partizani propovăduitori cu orice preţ ai „creștinismului” eminescian, în general, și mai ales al ortodoxismului său, invocă, în majoritatea cazurilor, cel puţin două categorii de argumente în sprijinul demersului lor: în primul rând, pe cele de ordin biografic și opera în sine, fie că este vorba despre poezie, proză sau publicistică.
Cu toate că poetul şi-a petrecut primii ani din viaţă într-un mediu familial cvasi-religios, cultivat îndeosebi de mama sa, Raluca, devenirea sa ulterioară (și a fraţilor săi, de altfel) ca și extraordinara sa anvergură culturală, nu s-au manifestat pregnant în direcţia creștinismului. Din casa familiei Eminovici nu lipseau cărţile bisericești (ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele etc.) pe care tânărul Mihai le citise cu siguranţă, iar desele pelerinaje pe care le făcea împreună cu mama și fraţii săi la mătușile și unchii care aleseseră calea vieţii monahale vor amprenta, de bună seamă, sensibilitatea viitorului poet, dar nu îi vor oferi argumente imbatabile în sensul înregimentării sale religioase, ci îi vor augmenta, mai degrabă, apetenţa către filozofie: „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec – ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu. [...] Eu e Dumnezeu, Naţiunea mea e lumea; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.” (“Manuscrisul 2261”, apud. C. Noica, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”, București, Ed. Eminescu, 1975).
Cât despre ortodoxie, aceasta îl va preocupa mai cu seamă din punct de vedere social-istoric și în egală măsură lingvistic: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a
