Mai multe veşti recente întăresc poziţia de lider a României la capitolul ineficienţă în educaţie şi în materie de nereprezentativitate culturală. Cea mai neaşteptată pentru mine, recunosc, a fost o dispoziţie a MEN semnată de noul ministru, Daniel Barbu, cu aplicabilitate în zona concursurilor pentru posturi didactice în universităţi. Conform acestui ordin, lămuritor în multe privinţe, începând cu acest moment nici o editură românească nu califică autorii sau lucrările publicate în ţară. Decizia este aiuritoare nu doar fiindcă ministrul – ca şi majoritatea autorilor români de cărţi, poate chiar toţi, fiindcă rămâne o întrebare dacă, în prezent, există vreun român care a publicat volume exclusiv în străinătate, ignorând sau dispreţuind cu totul piaţa culturală naţională – este autorul câtorva titluri apărute la noi. Ea se prezintă astfel şi pentru că dă de-a dura, dintr-o singură mişcare, toate eforturile de până acum ale propriului minister de a motiva cercetătorii, editorii, redacţiile periodicelor ştiinţifice să se aducă la un numitor comun cu producţia internaţională, utilizând instrumente de măsură comune şi intrând pe hărţile cultural-ştiinţifice de dincolo de graniţă. Am scris, nu doar o dată, despre această grabă pragmatic-arivistă a integrării prin autonegare pe un ton critic. Mi se părea că una este compatibilizarea cu Occidentul, şi alta pitirea în paturi procustiene fără o mai adâncă, totuşi, chibzuinţă. De astă dată însă, lama lui Damocles a tranşat chestiunea gordiană a culturii naţionale recunoscute oficial, în mediile academice, optând pentru colonialismul cultural făţiş. În noile condiţii, nu m-ar mira deloc ca fâsâiala şi sleirea editorială de acasă a ştiinţei româneşti să prilejuiască înflorirea explozivă a caselor de editură din Republica Moldova, din răsăritul Ungariei şi din Voivodina. Fiindcă, să fim serioşi, nu e MEN mai inventiv decât in