Când l-am întâlnit pe Emilian Ezechil era 2009, încă se putea trăi. Trecuse deja de 90 de ani. Purta un palton cum nu se mai fac, o pălărie amplă pe care şi-o aşeza pe genunchi înainte să vorbească.

Era, cum se spune, un domn cochet. Îşi publicase memoriile, La porţile Infernului, la editura Tritonic, locuia în cartierul bucureştean Titan şi se lăuda că până nu demult căra acasă până la douăzeci de kilograme de la Auchan. Dar, deja, puterile începeau să slăbească. Se apropia sfârşitul.

Emilian Ezechil îşi aminteşte bine ce a fost la Stalingrad. El, care a făcut Armata, ca Isaac Babel, la Cavalerie, a luptat pe Frontul de Est, a scăpat viu din stepa calmucă şi a mai făcut şi Frontul de Vest, până în Munţii Tatra. Emilian Ezechil a trăit cel mai greu Stalingrad în decembrie iar cea mai grea dintre zile a fost 26 decembrie 1942. A doua zi de Crăciun, în Război.

Istoria, aşa cum mi-a povestit-o e aşa:la 70 de kilometri de Stalingrad, Ezechil şi camarazii lui au fost debarcaţi în gara Simowniki şi dirijaţi înspre Elista, capitala stepei Calmuce. Unităţile de cavalerie ale românilor aveau misiunea de a supraveghea spaţiul de război. Ezechil şi ceilalţi absolvenţi ai şcolii de subofiţeri, rezerva de cavalerie, au fost chemaţi la comanda regimentului şi timp de şapte zile li s-a predat sistemul complicat de cifrare-descifrare al transmisiunilor întregului front românesc. În perioada asta au fost cartiruiţi la familiile din zonă. Emilian Ezechil a nimerit într-o casă modestă din chirpici cu pardoseala din pământ. Capul familiei era mereu plecat la un colhoz, undeva departe. Soţia lui, care avea în jur de treizeci de ani, l-a hrănit bine pe Ezechil, în speranţa unei recompense sexuale. Cum tânărul cavalerist îşi impusese să se ţină departe de „necazuri cu femeile”, a sfârşit prin a nu mai fi servit nici măcar cu o bucată de pâine.„Nu-ţi dau fiin