Cu reperul ediţiei internaţionale în faţă, FP România adaugă conţinut autohton cât mai similar. De data asta e vorba de completarea mult-citatei liste FP Global Thinkers cu nume româneşti. Cocoşism ridicol? De unde 100 de români remarcabili?! Există mult mai mulţi, trebuie doar atenţie distributivă şi decenţă în evaluare.
FP este un concept editorial american. Dincolo de extraordinarele sale incursiuni de-a lungul şi în adâncul lumii – de pildă, reportajele imposibile din această ediţie –, revista este cam americano-centrică. Dar asta nu e o mare problemă în România: şi noi suntem. La debutul celui de-al doilea mandat al preşedintelui Obama ne mai întrebam o dată: Ce va însemna Obama 2 pentru noi? Sugeram în acele zile, în Adevărul, că întrebarea trebuie pusă a la JFK: Ce putem face noi ca să obţinem ce dorim de la America? Pentru asta, întâi trebuie să cutezăm să dorim, apoi să şi solicităm. Invocam atunci seria de idei politice pe care autori de prim rang le-au trimis pe adresa Casei Albe prin intermediul acestei ediţii FP (să zicem). De pildă, fostul premier grec Papandreou îi cere preşedintelui Obama „să salveze Europa de ea însăşi” (de doctrina austerităţii) şi, mai ales, să salveze Grecia. Ce-ar putea cere Bucureştiul la Washington? Se mai află acolo butoanele FMI? Ce transfer tehnologic ar putea pune în loc americanii de la Exxon şi Chevron, în timp ce vor explora şi exploata perimetrul formal al României?
Tot americanii ne trag de mânecă şi în acest sens. În încheierea prezentei ediţii, David Rothkopf, şeful FP şcolit în firma lui Kissinger, trage un interesant semnal de alarmă: explorarea unor noi câmpuri petrolifere, mai ales a controversatelor gaze de şist, poate face ca America să depăşească Arabia Saudită la producţia de hidrocarburi; marşând pe această mană subterană, America ar putea deveni însă o altă Arabie Saudită, la fel de dezinteresat
