Brașovul, capitală convențională a iernii românești, este marcat în aceste zile de însemnele onorante ale olimpismului. CIO a acordat României dreptul de a organiza Festivalul Olimpic al Tineretului European. Decizia în sine pare un gest de bunăvoință. Pare un discurs despre democrație în sport. Fiindcă, altfel, cred că nici infantilii lăudăroșeniei maxime nu ar avea tupeul să suțină că infrastructura de care dispunem ar putea argumenta real pretenția de gazdă a unor competiții de anvergură. Dar, pe de altă parte, nici nu pot fi de acord că decizia CIO a răsplătit o cerșeală umilă. Fiindcă, în decursul timpului, români de-ai noștri, niște români de excepție, au reușit să-și învingă condiția și au reușit să dea definiții strălucitoare performanței. Ei au dreptul să ceară, ei au dreptul să li să dea. Și li s-a dat. Categoric sunt nedrept atunci când, limitat de spațiu, dau un singur exemplu. Dar, chiar și nedrept fiind, nu rezist tentației de a vă invita să pronunțați cu luare aminte numele lui Ivan Patzaichin. Prin această spunere simplă, firească și de bună credință, urcați gândul, reconfortant, pe everesturi ale reușitei umane.

Flacăra olimpică, fie ea chiar și una festivală, a cutreierat la sfârșitul săptămânii trecute Capitala. Partea plăcută a acestui exercițiu ritualic s-a constituit din faptul că mari sportivi ai României au reapărut într-un spectacol public și au forțat astfel memoria spre frumoase amintiri. Numai că plutirea reconfortantă în amintirea binelui a fost deranjată de haltele la care flacăra olimpică a fost forțată de obișnuințele nefericite ale protocolului de partid și de stat. Halte care au scos din nou la rampă cuvântători mincinoși, niște atârnători care au folosit sportul doar ca accesoriu al unor fotografii electorale. 

Am urmărit cu plăcere traseul grupului de sportivi care au purtat flacăra olimpică prin inima