„Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale” (OSHO)
Prea mult, prea ca la ţară…
Nu cred în filosofia lui „prea”. Cel puţin nu atunci când „prea” are conotaţii aşa zis pozitive: prea frumos, prea bun, prea deştept… Cred că tot ceea ce este „prea bun ca să fie adevărat” nu este adevărat, iar „eşti prea bun pentru mine” înseamnă că m-am săturat de compania ta. Partea frumoasă este că toate acestea sunt demon-strabile. Partea mai puţin frumoasă este ca nimeni nu crede până nu i se întâmplă. Dar ambele părţi au în comun faptul că devin, în timp, tare amuzante…Ceea ce este şi mai amuzant este că oamenii par programaţi să (se) iubească la anumite date. „Zilele iubirii” sunt Crăciunul, Paştele, zilele de naştere, aniversarea căsniciei şi, cum aş putea uita, Valentine`s Day. Aceste sărbători, şi probabil că nu numai ele, au exact efectul alcoolului. Nu mă refer neapărat la faptul că întunecă mintea, deşi aş putea să mă refer şi la asta, ci la modul în care oamenii devin subit prietenoşi, familişti, îndrăgostiţi, şi „nu-şi închipuie viaţa fără celălalt”. Vorbim despre aceeaşi viaţă pe care în restul timpului nu prea simt nevoia să o împartă cu celălalt. Câteodată am impresia că oamenii îşi conservă energia iubirii tot timpul anului, evitându-se cu agilitate sau trecând unul pe lângă altul precum nişte somnambuli, doar pentru plăcerea de a-şi dezvălui întregul potenţial „iubicios” pe 14 februarie. Desigur, este încântător să primeşti daruri, să fii băgat în seamă o dată pe an, să te simţi iubit, atrăgător sau măcar, în sfârşit, viu. Problema nu este ceea ce se întâmplă o dată pe an, este ceea ce nu se întâmplă în restul anului…Tot din ciclul „prea” face parte şi sensibilitatea la despărţiri în aceste perioade. Oamenii se tem de perspectiva sumbră a despărţirii în prag de sărbători ca de iad. Toată lumea ştie că, de cele
