Nu mai avem de mulţi ani o şcoală în care copiii să înveţe o limbă română curată şi o istorie cât mai apropiată de adevăr. Aceasta este principala cauză a degradării sociale şi a mistificărilor de tot felul care ne alimentează sentimentul că suntem ultimii oameni.

Prea mulţi dintre cei care s-au trezit, în urma mediatizării excesive, cu eticheta de intelectuali publici sunt încurcaţi foarte tare de caracter. Vor să iasă în evidenţă cu orice preţ, să şocheze, văzând că notorietatea aduce profit. Pentru ei nu contează că aşa-zisele teze despre înapoierea istorică a românilor derutează o generaţie incultă şi incapabilă să se documenteze corect despre trecutul ei apropiat sau mai îndepărtat.

Exhibiţionismul istoric al unora dintre intelectualii noştri dă apă la moară – în mod nesperat sau...cine ştie?! – adversarilor mai mult sau mai puţin declaraţi ai României. Şi asta taman când n-ar fi loc de aşa ceva, într-un moment în care nu stăm bine pe plan extern aproape din niciun punct de vedere.

Privind din afara graniţelor ţării ceea ce se întâmplă la Bucureşti, ai sentimentul unei case în care membrii familiei se păruiesc şi se înjură, în timp ce vecinii le sparg geamurile cu pietre şi se pregătesc să dea foc şurii cu lemne. Premierul parcă se bucură că preşedintele n-a negociat bine banii alocaţi României de către UE; preşedintele, la rându-i, pare să-l lase singur pe premier să-şi „prindă urechile“ în scandalul provocat de extremiştii maghiari cu aşa-zisul ţinut secuiesc. Să nu uităm: e vorba de un premier care ar fi băgat UDMR la guvernare numai ca „să dea bine“ în ochii funcţionarilor de la Bruxelles şi de un preşedinte care şi-a păstrat scaunul prin boicotarea referendumului de către etnicii maghiari.

Toate acestea în condiţiile în care, în paranteză fie spus, celor câtorva milioane de români plecaţi în străinătate le este din ce mai jenă să-şi