Sunt două Sadove pe lume, una cam pe unde este acoperişul ţării, prin Bucovina, cealaltă, jos, la temelie, aproape de Dunăre, în Oltenia. Sadovenii de sus încondeiază ouă, sadovenii din ţara prazului, cuvinte, ceea ce îi face mai sadoveni decât primii, deşi Sadoveanu, la care ne gândim când facem această comparaţie, s-a născut mai aproape de Bucovina decât de Oltenia. Cel mai sadovean dintre sadovenii din sud nu este un prozator, cum ne-am aştepta, ci un poet. Îl cheamă Constantin Preda. Ciudăţenia vieţii acestui om este că nu se lasă convins cu niciun chip că i s-a terminat copilăria. Se chinuie să-i spună timpul, care-l poartă prin tot felul de vârste, încercând să-l îndepărteze de tinereţe! I-o spun chiar copiii săi, care nu mai sunt... copii. Nici faptul că i-au îmbătrânit părinţii, începând să şi moară, nu pare să-l convingă.

“Cineva ne aşează copilăria într-un ştreang”, zice el pe o pagină de carte, contrazicându-se, căci copilăria lui e vie, trăieşte! E plină toată Sadova, ba chiar toată Oltenia de copilăria lui Constantin Preda. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns atât, sunt pline şi câteva cărţi de poezie, dacă n-o fi cumva altceva, căci Constantin Preda scrie versuri folosindu-se de înserarea luminoasă care este propriul său suflet. Cât de adânc e sufletul? se întreabă el, chemându-ne să i-l măsurăm prin mijlocirea unei cărţi recente ce se numeşte “Eşti cea mai frumoasă femeie care m-a iubit vreodată”. Copil mare fiind, se înţelege că poetul sadovean nu poate trăi fără dragoste, iar dragostea e musai să îmbrace chipul unei femei, pe care o cheamă când Ana, când Maria, Când Taniuşa, când Alice. Ca să poată păcătui prin sfinţenie, Constantin Preda are nevoie de o vorbă bună la Dumnezeu. Şi zice: “Pune-mi o vorbă bună la Dumnezeu/ Să  mă numească arhanghel la tine-n decolteu/Să mă numească arhanghel de la genunchi în sus/ Să te iubesc sălbatic pe bl