Cred tot mai mult că nevăzutele puţine sunt mai de preţ decât toate văzutele la un loc şi că negrăitele de dinaintea vorbirii sunt mai din trunchiul Tainei decât toate cuvintele limbii.
Şi dacă filosoful de la Lancrăm – între nevorbire şi vorbire – a scris astfel: „Copilăria este inima tuturor vârstelor” – e nu de pus sub îndoială că în începutul omului e licăr din plasmă îngerească.
Bibliotecile lumii cresc şi se prăbuşesc de prea multă înţelepciune şi de neodihnită zădărnicie – vin şi trec nume mari, erudiţi, genii, laureaţi Nobel din gloria cărora rămân, ca după cutremur, trâmbe de colb. Ceea ce dăinuie dincolo de toate ediţiile de lux, de diplome, efigii şi statui e Povestea. În poveşti e cultura şi nemurirea Lumii. Numai acestea rămân. Fără ele nu ar fi nicio carte mare, niciun autor important. Nu-i niciun titlu uriaş în câmpiile nesfârşite ale seminţiilor vorbitoare crescut în afara unei poveşti. Şi magia Poveştii stă cu atât mai mult în raze cu cât scornelile vin la nimeni şi merg nicăieri – căci, precum cântecele fără de veac şi zugrăvelile fără de numele ostenitorilor care nu au mamă nici tată, stau doar sub aurul nenumelui.
Un prunc din acest pridvor vine – zburătăcire de aripă deasupra oului, răsuflet pe-un inel şuierător, plută multicoloră pe-o oglindă sub care peştii somnoroşi devin clauni.
Un prunc, precum şi Copilăria care-i un imperiu ce i se dă, face parte dintr-o numărătoare de entităţi care nu pot fi definite. Există în făptura aceasta o puritate halucinantă, un alb din toată flora albă şi din toate zăpezile hyper-boreice care te fac vreasc, plumb, ceară, ruşine, neputinţă, muţenie.
Nu-mi deşert clepsidra – tot mai împuţinată – întrebându-mă spre ce merg aceste făpturi, cine le va fi călăuza, câte praguri le va număra soarta, ci de unde vin. Cum dintr-o Geneză infamă, blamată, care e şi cea dintâi fatalitate, pot
