Seara a început cu vin roșu și radicchio di Treviso. Pentru că eram chiar la mama ei acasă, la Treviso. Prin 2006. La un banchet care se mai practică (sau cel puțin se practica pe atunci) în confruntările europene de handbal și volei, la finalul cărora cele două echipe, foste adversare, se întâlneau într-un cadru mult mai amiabil, indiferent de rezultat. De la ridichi și fructe de mare s-a trecut la grappa. Mai aveam și noi țuică la purtător. Iar grappa și țuica nu pot fi dovedite cu ridichi. Cât ar fi ele de roșii și de renumite. Desigur, gazdele nu epuizaseră meniul. La un moment dat, precum pe la noi, s-a stins lumina, și pe acorduri triumfale, la lumina unor mici focuri și-a făcut intrarea specialitatea serii. Le ce gaură aveam în stomac tot spectacolul era doar o prelungire a agoniei. După care amfitrionul a anunțat că, în cinstea oaspeților români, vom avea parte de o delicatesă: cavallo bistecca. Nu știu dacă mai are sens să traduc, la fel cum nu cred că are sens să descriu rumoarea delegației române. Pentru că reacția a fost departe de a fi una de entuziasm, precum se aștepta bucătarul. Într-un mod cât se poate de critic, am aflat că pentru italieni friptura de cal reprezintă o specialitate, la fel cum italienii au avut ocazia să afle că, totuși, calul nu se află printre preferințele românilor. Nu printre cele culinare. Au încercat să dreagă busuiocul, revenind în jumătate de oră cu friptură de vită. A mea (și nu doar a mea) a rămas în farfurie. Prea semăna cu cea precedentă. Am încheiat noaptea tot cu ridichi. Cu grappa și țuică.

***

Mi-am amintit momentul în aceste zile, de când cu scandalul cu lasagnele cu carne de cal ajunse din România, via Franța, în Marea Britanie. Am retrăit senzația de crispare și contracțiile revoltate ale stomacului pe care le-am simțit la Treviso și nu mi-e greu să-mi imaginez că ceva asemănător trebuie să fi simțit