Există multe tipuri de victime. Şi multe tipuri de călăi. Nimic nu e însă mai demn de milă decât o victimă transformată în călău.
Am primit, zilele trecute, prin e-mail, o petiţie: „Solidari cu Valeriu Gafencu”. Iniţial, m-am gândit că e un apel la înălţare spirituală, cum altfel am putea fi solidari cu „Sf. Închisorilor” decât alăturându-ne lui în bunătate şi iertare. Nu. Era o petiţie prin care i se cerea primarului de Târgu Ocna să nu dea curs cererii Institutului Elie Wiesel de ridicare a titlului de cetăţean de onoare acordat lui Gafencu, pe motiv că ar fi fost antisemit, condamnat de regimul antonescian şi că niciodată nu a fost condamnat de comunişti.
Iniţial, m-a pufnit râsul. Era cea mai ridicolă petiţie citită în ultima vreme. Ştiinţific şi istoric, lucrurile sunt extrem de simple: pe când se afla la Târgu Ocna, bolnav de TBC în ultimul stadiu, a primit, printr-o minune, nişte doze de penicilină. I le-a donat pastorului de origine iudaică Richard Wurmbrand. Ca un „antisemit” convins, Gafencu a murit, salvându-i viaţa evreului Wurmbrand. Ca un tolerant convins, ulterior Wurmbrand l-a ponegrit, iar acum, conaţionalii lui cred că Gafencu nu merită titlul de cetăţean de onoare. Şi da, poate au dreptate. Ce să facă un sfânt cu un astfel de titlu?
Apoi, povestea Mişcării legionare şi a antisemismului nu e aşa simplă cum o prezintă Institutul Iudaic. Mişcarea Legionară, juridic, nu a fost facistă, Tribunalul de la Nurnberg a scos mişcarea de sub acuzaţia de fascism. Apoi, antisemismul însemna, în perioada interbelică, cu totul altceva. Sau în aceste condiţii ar trebui să nu mai vorbească nimeni despre Iorga sau chiar Eminescu? Ca să nu mai vorbim de Noica, Steinhardt, Nae Ionescu sau Eliade, care au simpatizat cu legionarii.
Ş-apoi, să nu uităm că Teatrul evreiesc de revistă, singurul de acest fel din Europa interbelică, a fost în
