Unul din prozatorii nemţeni care s-au afirmat în ultimii ani cu o seamă de cărţi de referinţă pentru proza umoristică românească, gen literar tot mai rar întâlnit în literatura contemporană, este Constantin Ardeleanu. Mai puţin cunoscut în viaţa literară din Neamţ pentru că trăieşte şi scrie în Bucureşti, el a promovat Tazlăul în ţară cât n-au făcut-o toţi politicienii zonei, de la revoluţie încoace. S-a născut la 27 septembrie 1948, în Tazlău, a absolvit clasele primare şi gimnaziale la Tazlău (1964), liceul la Buhuși (1969) și Facultatea de Studii Economice a Universității ”A.I. Cuza” din Iași (1974). A publicat poezie, proză (trilogia Hâtrii Tazlăului fiind cea mai importantă), carte sportivă. Este inclus în Antologia poeților latini și napoletani, volum tipărit de Societatea Scriitorilor Militari. Aflat cu câtva timp în urmă în Piatra Neamţ, am profitat de ocazie pentru a-i lua un interviu. Eşti cel mai important urmaş nemţean al lui Creangă, prin umorul prozei tale. De unde vine el, care ţi-au fost primele lecturi? E cumva moştenire genetică? - Dacă tu chiar crezi în acest „cel mai important urmaş nemţean al lui Creangă” (mi-au mai spus-o câţiva profesori de limba română, dar am pus totul pe seama unei receptări didactice, plină de bunăvoinţă), cred că umorul meu îl datorez Tazlăului, mereu pus pe vorbe de şagă – chiar dacă între timp a crescut apetitul pentru ş(p)agă – şi nevoii de apărare de mediul agresiv concurenţial (ca să nu-i spun de interese, răutăţi), când e preferabil să practici autoironia, evitând să te persifleze alţii. Poate e şi o moştenire genetică, tata fiind adeptul umorului îngroşat, de la amvonul tejghelei matului, unde pigmentarea cu o trimitere licenţioasă îi sporea audienţa. Mama, stoarsă de treburile gospodăreşti, îşi extrăgea ironia, dusă până la pamflet, sfădindu-şi bărbatul, „nimenea oamenilor”, pe care n-avea cum să-l mai dea pe brazd