Acum două veri, ca o expiere a deciziilor neinspirate din istoria recentă a existenţei, am luat drumul Bucureştiului, cu gândul de a lucra, o vreme sau poate permanent, într-un Centru al oamenilor străzii - azil de noapte pentru vieţi pasagere şi centru de zi pentru rezidenţii care doreau să facă parte din "marea familie asistată".

Aveam tot ce era necesar traiului, mâncare, cazare şi un salariu, în caz că aş fi acceptat jobul. Căminul se afla în mărginimea capitalei. Când am ajuns, i-am găsit pe tineri la micul dejun. Spun tineri, pentru că vârsta celor prezenţi varia între 15 şi 30 de ani, cu aproximaţie.

Deja la masă am simţit că am pătruns într-o altă lume. Pentru început, am stat deoparte şi am contemplat tabloul căruia urma să mă alătur. Se mânca în linişte, ordonat, pe nişte mese care îmi aminteau de anul de copilărie petrecut la Căminul De Garnizoană din Tecuci.

Îndrăzneam să poposesc cu privirea pe chipul fiecăruia dintre ei, doream să internalizez atmosfera căreia urma să mă adaptez. După micul dejun, am fost cazat într-o cameră-garsonieră, divizată într-un living dotat cu multe aparate casnice, inclusiv cuptor cu microunde, şi o cameră mai mică, cu două paturi suprapuse, cel de jos ocupat deja de un voluntar neamţ, un tânăr spaţios cu care aveam să discut pe miezul nopţii o mulţime de nimicuri, după ce, împreună, convocasem la culcare asistenţa permanentă a căminului, dar şi pe cei câţiva oameni ai străzii pe care i-am primit peste noapte, mulţi dintre ei, dormind pe jos sau pe paturi improvizate pe hol, în absenţa saltelelor, sau în "saci de dormit".

[...]

Mi-am aruncat hainele într-un dulap şi m-am aşternut ca un cearşaf proaspăt pe patul suprapus, obosindu-mi privirea peste înfrunzirea care străjuia strada. Eram în Bucureşti, dar aveam impresia că am nimerit într-o rezervaţie de suflete născocitoare de iluzii privind traiul