Din cînd în cînd, fantomele de secol 19 ale naţionalismului maghiar au mici spasme vitejeşti. Atît aşteaptă fantomele - la fel de bătăioase – ale naţionalismului valah. Iresponsabili de ambele părţi se grăbesc să toace subiectul, să declanşeze alarma, să frămînte cu lacrimi aluatul urii.

Evident, niciun om cu mintea întreagă nu poate lua în serios vocalizele revendicative ale cîte unui politician aflat în campanie, sau ale cîte unui provincial sentimental. Europa de azi nu mai redesenează graniţe, şovinismele paseiste nu mai prind, bîzdîcul imperial e ridicol. Altele sunt problemele lumii de azi. Dar pentru oamenii politici şi pentru gazetarii pofticioşi de subiecte tari, ocazia e grandioasă. Nu trebuie ratată. Încruntătura, obida, răgetul, fălcile încleştate, pumnul spre cer şi folclorul militant înfloresc. E ceasul lor! Observ însă că, atenţi pînă la insomnie cu pretenţiile autonomiste ale secuilor, nu mai luăm notă de luptele pentru ”autonomie” care se desfăşoară pe diferite paliere, între români. România nu are nevoie de străini pentru a se dezmembra. Se fărîmiţează singură. Cu pasiune, cu furie, cu antren. Uitaţi-vă la războiul ”de secesiune” dintre preşedinte şi premier. Aveţi cumva senzaţia că ei reprezintă aceeaşi ţară? Unul zice hăis, altul cea. Unul anunţă succesul unor negocieri de interes naţional, celălalt se grăbeşte să vorbească de eşec. Unul propune să cerem în scris intrarea în spaţiul Schengen, celălalt zice că un astfel de document e superfluu şi că ar fi de preferat un inventar al faptelor care justifică cererea noastră (subînţeleasă). Opoziţia vrea cu Europa, majoritatea parlamentară vede în Uniunea Europeană un echivalent contemporan al Porţii Otomane. Parlamentul vrea să fie ”autonom” juridic, justiţia vrea să fie ”autonomă”, parlamentarii vor să fie trataţi diferit (adică ”autonom”) faţă de cetăţenii obişnuiţi. ANI e acuzată de prea mul