După ce-am postat Scrisoarea I., mai mulți colegi-prieteni-studenți maghiari m-au felicitat pentru ”curajul” meu cu care am scris despre această problemă spinoasă. Trebuie să-i dezamăgesc în pofida amorului propriu care, desigur, le mulțumește pentru laude. Nu mă simt curajos, dar, oricît de modest aș fi (ceea ce nu e cazul) musai să mă numesc unic.
Sunt singurul maghiar care scrie în presa de limba română. Prin ”a scrie în presă” înțeleg apariția regulată, nu un articol la doi ani, ci o prezență continuă și consecventă.
Aici trebuie să mă opresc de-îndată și să zic că am avut două ocazii să fiu ”ziarist român”. Prima dată m-a rugat un prieten să scriu într-un ziar central, dar colegii lui n-au agreat ideea, am apărut o singură dată în rubrica unde sunt publicate scrisorile cititorilor. A doua este cea pentru care îi mulțumesc lui Costi Rogozanu, dar pe care am căutat-o eu prin același prieten.
Vreau să spun că nu m-am lăsat. Și mai vreau să spun că ambele medii, anturaje, felii ale societății sunt la fel de inerte și de lașe.
Dacă m-aș fi lăsat, astăzi aș fi un ziarist maghiar fericit, un om care nu înțelege de ce sunt românii cum sunt, de ce nu-i simpatizează pe maghiari, de ce nu le dau drepturile care li se cuvine; un om aparent plin de probleme, dar de fapt fără probleme: un maghiar care e sigur că are dreptate.
Trebuie să declar în mod clar și apăsat că niciodată n-am fost așa, poate numai în copilăria-mi fericită, cînd am ținut cu Honvéd dacă aceasta juca împotriva Stelei și îi tratam de trădători pe toți cei care n-au ținut cu echipa budapestană.
După aceea, m-am schimbat complet. Am început să citesc asiduu clasicii și contemporanii români, să-i traduc și mai asiduu, să mă apropii de mentalitatea românească, să fiu amorezat cu actele în regulă de Caragiale, de Mateiu, de Brâncuși, Eminescu, Cioran, Ștefan Bănulescu, de eseu
