„Demisia e un act unilateral”. Asta ne-a transmis, prin intermediul presei, „fostul înainte de a fi fost” – cum foarte bine, simpla mea părere, l-a caracterizat cineva –, adică preşedintele Senatului României, co-preşedintele USL şi, în acelaşi timp, preşedintele PNL, domnul Crin Antonescu, despre demisia lui Gigi Becali din calitatea de „liberal”.

Truismul debitat nu acoperă însă o realitate pe care actualul şef al „liberalilor” a dus-o pe „cele mai înalte culmi”.

E drept că astfel ar vrea, înţeleg eu, să închidă „trilateralul” Crin Antonescu asocierea sa cu „unilateralul” Gigi Becali. Pentru că, orice ar spune acum presupusul prezidenţiabil, preşedinte (bis!) şi co-preşedinte, există o asociere, pentru care el însuşi a girat, între omul unilateral Becali şi PNL. Iar asocierea nu va cunoaşte un sfârşit, cel puţin atâta vreme cât se va vorbi şi scrie despre politica românească. Nu-i vorbă, Crin Antonescu nu e primul dintre politicienii care s-au „legat”, din perspectiva imaginii, de cel care, ştim cu toţii, nu poate fi judecat decât în termeni superlativi: cel mai generos, cel mai creştin, cel mai machidon, cel mai sufletist, cel mai fotbalist, cel mai cel, în fine.

Nici pe departe. A mai fost, ca să mă refer numai la nume mari, şi Traian Băsescu, pe timpul când bea şpriţuri pe la „Golden Blitz”. A fost şi ex-saltimbancul naţional C.V. Tudor, când era vremea să se-aleagă europarlamentar, în perioada în care de PRM se alesese praful. Dacă actualul preşedinte al României nu i-a dat vreun gir politic formal lui Becali, omul-partiduleţ Vadim s-a agăţat de „arestatul” din acea vreme pentru a mai putea exista public. Peste toţi, atunci când nu pot să-mi imaginez ce nevoie avea (cu excepţia celei financiare, poate), Crin Antonescu a tăvălit prin subsolul politicii tradiţia unui partid care, deşi n-are a face cu liberalismul, are o relaţie directă cu istoria