Dilema a împlinit 20 de ani! Numărul aniversar a fost scris, publicat, citit, lăudat, petrecerea a fost de neuitat. Și acum poate e total aiurea că mi-a venit așa o dorință să împărtășesc din „that joy” care e pentru mine, unul din cititori, Dilema. Însă cred că Dilema și cu mine avem o poveste specială (și sînt sigură cu mine și mulți alții).

Cu Dilema mi-a făcut cunoștință tata. Îl tot auzeam cum rîde și chicotește citind, întins în pat spre seară, și din cînd în cînd mă chema să-mi mai citeze din „ce-a mai scris Pleșu”, iar uneori ni se alătura și mama și puneam de o șuetă în jurul ei. Dilema la noi acasă a înlocuit cumva serile lîngă radio, ascultînd Europa Liberă. Am prins gustul imediat. Uneori se întîmpla să ne trezim cu două dileme în casă, căci în drum de la școală mă opream și eu să-mi iau Dilema mea, mereu de la acelasi chioșc și același nene din Piața Romană. Cele mai plăcute numere au fost savurate de tata și de mine pe banca noastră din Grădina Ioanid. Chiar și iarna ne ascundeam cîteodată acolo și ne împărtășeam dilemele preferate. Cam la puțin timp după ce revista a împlinit doi ani, într-o dimineață de sîmbătă de februarie înghețat, m-am așezat singură pe banca noastră din Grădina Ioanid și cu Dilema în brațe am trăit prima zi din viață fără tata. El tocmai se dusese cu cîteva ore în urmă.

Tot restul clasei a 12-a, măcar o după-amiază pe săptămînă mă așezam pe banca cu pricina și răsfoiam Dilema, rînduindu-mi și propriile dileme atît cît puteam.

Cam la un an după și cu două geamantane burdușite cu amintiri de acasă, plus o geantă mică în mînă cu cîteva Dileme în ea, am plecat din țară. La fiecare două-trei săptămîni primeam un plic mare de hîrtie maronie în cutia poștală. În el cîte două-trei Dileme și, într-una din ele, cîțiva gologani „ascunși” și o scrisoare mică de la mama.

Locuiesc în Olanda de mai bine de 15 ani și m-am