Din când în când, cu amărăciune, mă gândesc la manifestația din Piața Universității. aia din 1990, nu alea spontane iscate de victoriile echipei naționale de fotbal (când mai aveam așa ceva), nu alea ale Stelei (când se mai întâmpla așa ceva), nu alea spontane pe bază de centralizator de la partid care aveau loc acum un an, un an și un pic. Mulți dintre cei care se revendică azi doctrinar de la Piața Universității nu-și amintesc din chestia aia decât că s-a terminat într-o baie de sânge, cu mineri aduși special din Valea Jiului pentru a snopi în bătaie intelectuali, studenți, oameni liberi și de bune moravuri.

Mulți dintre ei nici n-au cum să-și amintească altceva, pentru că doar mineriada a fost transmisă pe larg la telvizor. și nici aia toată, și nici aia la televizorul unic românesc, ci la cele străine.

N-au cum să-și amintească, pentru că n-au fost acolo. Dacă ar fi fost, ar fi știut mai mult decât ceea ce s-a văzut la televizor ori s-a scris în Dimineața, Adevărul sau Azi. ar fi știut că unul dintre subiectele principale ale scandărilor, imnurilor și pancartelor era o televiziune liberă, independentă față de cea oficială, care nu putea deplasa care de reportaj la manifestațiile antiguvernamentale din cauza ceții. Dacă ar fi fost acolo ar fi știut, pur și simplu, dar n-au cum să știe pentru că au văzut totul la televizor, iar Televiziunea Română Liberă nu transmitea din Piața Universității decât puține imagini, și alea cu cerșetori marginalidespre care spuneau că scandează lozinci antiguvernamentale și antiprezidențiale și că, vorba unui procuror care a spart ecranul pe 13 iunie, „profanau obscenități“.

Iulia Motoc, judecătoare la Curtea Constituțională a României, cu siguranță n-a fost acolo și cu siguranță n-a văzut, auzit sau citit ce voiau oamenii ăia. Domnia sa era pe atunci tânără judecătoare, iar acest statut n-ar fi cadrat cu impli