Coerența este principiul de aur al Ioanei Pârvulescu, motiv pentru care tot ce a scris până acum își ocupă, treptat, locul într-o structură regulată și spectaculos extensibilă, de tip fulg-de-nea.
A fost un noroc să citesc în suită cele două romane ale Ioanei Pârvulescu, Viața începe vineri (2009) și cel recent, Viitorul începe luni. Prozatoarea nu le-a gândit într-o serie, dar cum cărțile își scriu singure destinul, acestea două arată că trebuie luate la un loc. Altfel, atâtea simetrii directe și inverse, atâtea micro-codificări ludice savuroase și-ar pierde efectul. Ca în fotografiile surprinse în momente diferite, aceleași personaje își distribuie diferit influența asupra întregului, sunt încărcate altfel de lumină (cheia tehnicii fotografice a fost de altfel rapid descoperită de comentatori). Pe de altă parte, dar poate înainte de orice, istoriile de la 1900 ale Ioanei Pârvulescu ilustrează reconfortant un profil scriitoricesc neobișnuit de omogen.
Text după text și carte după carte, Ioana Pârvulescu a dovedit darul rar de a se cunoaște pe sine, într-un fel supus celei mai bune măsuri: inteligența, talentul, ingeniozitatea și autodisciplina coexistă în permanentă calibrare reciprocă. O busolă interioară misterioasă a ghidat-o mereu, de la Lenevind într-un ochi, la Alfabetul doamnelor, trecând spre În intimitatea secolului 19, Întoarcere în Bucureștiul interbelic și Lumea ca ziar, și a făcut-o să renunțe la critica de întâmpinare, chiar dacă fusese chemată să ocupe locul ultratitrat al foiletoanelor lui Nicolae Manolescu din România literară. A optat, în schimb, pentru o expresie mult mai sofisticată a implicării în actual: eseul istorico-literar și, de curând, literatura.
Că scrie studii cu aparat critic sau eseuri, poezii ori interviuri, prefețe sau proze, Ioana Pârvulescu face din cuvinte atrăgătoare hărți
