A fost odată un neamţ care a modernizat România. Era cât pe ce să-şi dea demisia de rege şi să fugă unde vedea cu ochii, dar disciplina prusacă l-a menţinut ferm, într-o ţară unde totul se mişca lent, se construia greu şi se dărâma repede. Carol I a reuşit cu tenacitate să pună bazele statului modern românesc, dar nu a putut modifica genetic clasa politică. Cu puţine excepţi, metehnele au rămas aceleaşi - corupţie, lene, nepotism, lăcomie şi lichelism.
Un alt neamţ a trântit la Vatican o demisie de au pocnit de emoţie toate cancelariile lumii, iar reţelele de televiziune au încis sateliţii împrejurul Pământului mai ceva ca inelele lui Saturn. Papa Benedict al XVI-lea a renunţat la scaunul Sfântului Petru din cauza vârstei înaintate, iar ştirea a fost tratată ca atare - doar nu e de ici, de colo să demisioneze un papă, ultima dată când un episcop al Romei a renunţat la mitra cu cele trei coroane având loc acum 600 de ani. În orice ţară, ştirea a fost tratată serios, a provocat uimire, s-a discutat intens. La noi? Ei bine, în Românica noastră cea vesel-tristă şi plină de umor, demisia papei a uimit vreo cinci minute, pentru că o altă demisie a dat peste cap echilibrul emoţional al românilor telespectatori. Demisia parlamentarului oier George Becali din PNL a provocat un tsunami de intervenţii pe ecrane, comentarii, descâlciri de iţe, decriptări de strategii, ce mai, o adevărată bombă media. Bietul Papă Benedict tocmai săvârşise glorios o demisie istorică, dar în spaţiul carpato-danubiano-pontic tragedia provenea tot de la Mioriţa! Mă rog, de la baciul lu' Mioriţa, că oaia năzdrăvană paşte liniştită acum în turmele voievodului de Pipera, fără teamă de a fi belită de bacii ungureni degrabă iubitori de autonomie.
Condamnarea lui Becali urmată apoi de demisia din funcţia de soldat credincios al liberalilor - anunţată şi ca o ieşire din Casa Poporului pentru a s
