Nu sunt naţionalist, dar nu i-am apreciat niciodată scrierile. Şi nu e o chestiune de gust, ci una de încredere intelectuală.

Nu-i dau numele; sunt cititori care îl vor recunoaşte pentru că ultima sa carte - privindu-i pe români şi ‘păcatele' lor -, a făcut mici valuri. Venit pe filiera unui curent modernizator în istoriografie, cu obiective demistificatoare şi ţinte considerate pertinente, domnul în cauză se rezumă, pare-mi-se, mai mult la preocupări de cabinet, la subiecte cochete, niciodată prea adânc tratate - ceea ce dezamăgeşte în mod repetat. (După dânsul, idolatrii inovaţiei au găsit oportun să imite acest stil, diluându-l până un fel de a scrie istorie mai uşor decât mănânci seminţe de floarea-soarelui. Despre ei, altădată.)

Ruptura dintre intenţie şi abordare, în cartea d.-sale, dărâmă intenţia. Te întrebi ce motivează nu realismul demistificator - fundamentalmente util -, ci uşurătatea cu care e tratat, într-un amestec bizar de sentiment de inferioritate care s-ar cere şi scuzat, şi explicat, şi blamat totodată, cu emfază şi un praf de condescendenţă, cu străvezii pretenţii de arbitraj moral şi intelectual, edictând, etichetând, catalogând şi clasificând, că aşa se cade.

Să ne facem autocritica, sunt de acord. Dar făcută serios. Pe cât de grosolane au fost falsificările comuniste - măreţe ca un baraj şi duduind ca o termocentrală a naţionalismului -, pe atât de întoarse cu dosul sunt demitizările unora. Obiectivul e acelaşi - tentativa de a convinge -, iar modul de exprimare e identic - spectaculos, dramatic şi reducţionist. Dacă primele forjau argumente şi găseau "dovezi" ale grandorii naţionale pe sub patul lui Decebal şi-n izmenele lui Dracula, demitizările, orb de pătimaşe în goana după propriul succes, sar peste dovezile cele mai solide, sau le mlădiază până la irelevanţă. În bagajul "abordărilor demistificatoare" care vor să ne d