Din punct de vedere istoric, există suficiente dovezi consacrate privitoare la faptul că judeţul Arad a fost locuit, fără întrerupere, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Prin aşezarea sa, la marginea spaţiului etnic românesc, judeţul nostru este caracterizat prin coabitarea mai multor culturi, care vor amprenta, desigur, şi în ceea ce priveşte specificitatea aşezărilor arădene, dar fără a dilua prea mult componenta autohtonă. În elaborarea materialului de faţă am consultat în special admirabila lucrare întocmită de către cunoscutul arhitect şi universitar arădean Teodor Octavian Gheorghiu, intitulată „Locuirea tradiţională rurală din zona Banat-Crişana”, lucrare care face o îndelung aşteptată lumină în ceea ce priveşte originea şi dezvoltarea localităţilor bănăţene şi crişene.
Întemeierea aşezărilor umane permanente
Spre deosebire de populaţiile slave, unde noile familii se întemeiau în jurul casei „şefului” de clan, la români, tinerii căsătoriţi părăseau de cele mai multe ori locuinţa părintească, construindu-şi o nouă locuinţă într-un alt loc, de cele mai multe ori obţinut prin defrişarea unei porţiuni de pădure. Fenomenul, cunoscut printre sociologi sub termenul de „roire”, conduce la înfiinţarea de noi localităţi, multe dintre acestea păstrând inclusiv numele vechiului sat, dar la care se adaugă particula de diferenţiere „de jos” sau „de sus” – în cazul în care era construit pe o poziţie diferită din punct de vedere altitudinal – sau particule de genul „vechi”-„nou”, prin care se diferenţiau din punct de vedere cronologic. Desigur, în cele mai multe cazuri, noile localităţi căpătau şi alte denumiri, legate îndeosebi de toponimele existente, care denumeau cursul de apă, măgura, lazul, holda sau pădurea propriu-zisă. Nu de puţine ori – îndeosebi în Ţara Hălmagiului – numele noilor aşezări provine de la numele primilor întemeiet
