Otilia Cazimir  – pe numele său adevărat Alexandra Gavrilescu – s-a impus foarte de tânără în literatura română, obţinând, la numai 33 de ani, prestigiosul Premiu al Academiei Române. Chiar dacă George Călinescu o aşază în lista poeţilor minori (ca şi a poeţilor preocupaţi de lucrurile mici), contemporanii au apreciat-o, iar prezenţa ei în cercurile literare ieşene era întotdeauna plăcută. Cât despre pseudonimul ce i-a asigurat posteritatea – pseudonim ce i-a fost ales chiar de bunii săi prieteni şi mentori Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu –, poeta mărturisea: “Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi «Otilie» pe care am întâlnit-o în viaţă – fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară –  era proastă, grasă şi buboasă...” (nefericită amintire din copilărie pentru scriitoarea recunoscută îndeosebi datorită textelor sale pentru copii...!). Biografia ei se consumă între aceste două repere: a venit pe lume în casa unui învăţător de ţară – Gheorghe Vasilescu, din Cotu Vameş, judeţul Neamţ –, într-o casă plină de copii (patru fraţi şi surori s-au născut înaintea ei), la 12 februrarie 1894, şi avea să se stingă din viaţă la Iaşi, la 8 iunie 1967.

Dar să ne întoarcem în sfera poeziei pure! Fragranţele primăverii au însoţit poezia Otiliei Cazimir şi-n miez de iarnă. O prospeţime de senzaţii i-a întovărăşit necondiţionat versul, în iarna nemţeană sau ieşeană, în ninsorile suave poeta percepând înfloririle viitoare. “Fulgi mari cu îngheţate flori de măr/ Îmi cad pe mâini şi mi se prind în păr”, scrie undeva cea pe care istoria literară a păstrat-o mai degrabă în aceste două ipostaze ale ei, de autoare de poezii pentru copii şi de iubită a poetului George Topîrceanu, pe care mulţi i-l aşază alătu