Forța unui lider se trage din adjective, aceleași ca acum o mie de ani. Mulțimea alege pe criterii de mărime, de culoare, de impact. Noi, oamenii primitivi ai prezentului, vrem un șef de trib înalt și ușor de ținut minte, un mascul care mîrîie în mai multe graiuri și își tîrîie scrotul prin praf. Fără vechile lui atribute țipătoare, leadership-ul e o anomalie care se explică doar prin numărarea frauduloasă a voturilor.

Băsescu e mic de înălțime, dar sare în ochi prin sculptura feței, teșitura paleolitică a frunții și uitătura în zigzag mongol. Nu are părul și vigoarea bărbătușului în călduri, dar știe să muște la fel de adînc ca o haită de procurori. Vorbește rar și apăsat, așa cum trebuie să fi vorbit, în gura peșterii, primul președinte neanderthalian, de la care a păstrat icnetele și hăhăiala. Zîmbește cu o caznă care-l face uman, bea, fumează, plînge și înjură cu naturalețea calculată a agentului artist. E un conducător care a redeșteptat în imaginarul public mitul bătăliei, chiar dacă bătălia s-a dovedit a fi un obositor război civil. Agresiv, neînvins politic și dînd frîu liber unei nebunii care pare din ce în ce mai sinceră, Băsescu e genul de lider care a cultivat excesele în sera personală, cu pasiunea și migala unui crescător de orhidee.

Numai că pe urmele lui se strecoară, ca o umbră prevestitoare de neplăceri, o nouă propunere de lider. Victor Ponta e în faza imitației și, deocamdată, poza lui, privită cruciș, aduce la gesturi și discurs cu fotografia modelului. Dar Ponta are o rezervă naturală de adjective potrivite, iar logica succesiunii spune că va trece curînd la exploatarea lor. În week-end, președintele Băsescu era cît pe ce să tragă fața de masă pe care odihnea pactul de stabilitate, iar explicația nu poate fi decît un conflict de leadership. La Palatul Victoria s-a născut un al doilea centru de putere și vocea nou-născutului se