Am cumpărat pâine. Desigur, feliată. Ca să nu mă mai complic cu... Cu ce? Cu tăiatul! Strămoșii mei nici nu se puteau gândi la astfel de comodități și, oricum, despicau mămăliga cu ața. Îi spuneau „măligă” – din aceeași pricină: tentația minimului efort. Despre o lege a minimului efort am auzit prima dată în studenție: profesorii mei de la Filologie o invocau ori de câte ori aveau de explicat evoluții fonetice din spațiul moldav. Iată, „măliga” economisește o silabă; o fi având nevoie țăranul de pe valea Siretului de o prescurtare menită să-i dinamizeze dialogul? Și munteanul, și olteanul sunt mai precipitați și mai repezi în vorbire, cu toate astea ei nu amputează o silabă ci, dimpotrivă, adaugă una, forma uzitată în provinciile sudice fiind „mămăliguță”.
Lenți și ceremonioși, ardelenii apelează și ei la contrageri: „a mere” pentru „a merge”, „tre” pentru „trebuie” ș.m.a. Chiar dacă-s pronunții locale străvechi (Pruteanu considera că „n-ar fi în chestie” într-o discuție pe marginea legii minimului efort, fiind apocope și-atât – apocopa implică dispariția unui grup de sunete de la sfârșitul cuvântului, dar, oricum, se circumscrie tot efectului comodității...), sumedenia de gadget-uri și de rezolvări spectaculoase, multe iscate de concurența din industria automobilului, țin să ne aducă tot mai aproape de stadiul păpușii din raft, o Barbie de Dâmbovița ce întreabă flasc „Dá muieți îs posmagii?”
Ce mare efort pretindea rotirea manivelei pentru deschiderea ferestrei la mașină? Acum, apăsăm un buton și-atât. Nevastă-mea rotunjește sarmale cu un aparat ce netezește și calibrează automat mini-ghiuleaua în frunză de viță. La telefonul mobil, nu mai apeși tastele (efort era, nu glumă!), e destul să mângâi ecranul. Mișcarea următoare: comandarea aparaturii domestice direct cu gândul... Numai că toate rămân mărunțișuri, ori chiar fleacuri, fiindcă marele i
