Cum de a ajuns PNL, din 2000 și ceva, moștenitorul campaniilor de ură de altă dată ale PRM, ale antimaghiarismului PUNR, ale conceptului „România colonizată de marile puteri“, promovat cândva de toți aceștia și de vechiul PDSR, fiind totodată votat masiv de un electorat care ar fi trebuit să fie cel mai „luminat“ al României?
Pe mulți comentatori, dar și pe simplii observatori atenți ai vieții politice românești i-a uimit și îi uimește în continuare deriva naționalistă, antieuropeană, antiamericană – pe scurt, antiliberală în sensul cel mai larg – a Partidului Național Liberal. În mod paradoxal, partenerul socialist din USL, PSD, cu tot pedegree-ul său postcomunist deloc recomandabil, reușește să fie ceva-ceva mai „european“ și mai moderat decât PNL, care odinioară se mândrea cu liberalismul și occidentalismul său – considerate o veritabilă moștenire de familie de la partidul Brătienilor.
De fapt, această derivă a început de câțiva ani – încă din timpul guvernării Tăriceanu, fiind promovată de persoane precum Tudor Chiuariu, Bogdan Olteanu, Relu Fenechiu, Norica Nicolai; un soi de radicalism rigid și trufaș s-a insinuat încă de pe atunci în PNL; sub conducerea lui Crin Antonescu acest caracter nu a făcut decât să se amplifice, ajungând să definească azi aproape complet un partid, care a acceptat drept membri și parlamentari pe Gigi Becali, pe Sorin Roșca-Stănescu, pe Victor Ciorbea, Sorin Frunzăverde, pe Sorin Ilieșiu etc. – adică tot ce poate fi mai antiliberal (din diferite motive) în societatea politică românească. Cei câțiva dizidenți, precum Andrei Chiliman, Vlad Moisescu, Călin Popescu-Tăriceanu (eventual) pot fi respectabili, dar nu contează politic.
Cred că ar trebui să ne ferim să explicăm totul prin relația cu Dan Voiculescu și cu Antenele sale: dacă PNL ar fi rămas un partid autentic liberal, el nu s-ar fi a
