După o negociere maraton care părea mai degrabă adecvată unui bazar decît saloanelor liniştite ale diplomaţiei, şefii de stat şi de guvern ai celor douăzeci şi şapte de state membre au adoptat în cele din urmă bugetul UE pentru perioada 2014-2020.
Un buget în scădere faţă de cel precedent, pentru prima dată în istoria Uniunii, pentru a fi în concordanţă cu politica de reduceri bugetare adoptată de către statele membre, după cum spun unii. Potrivit altora, scopul era de a limita malversaţiile financiare pe care le reprezintă unele subvenţii.
Astfel, la încheierea Consiliului European, fiecare în parte a putut să strige victorie şi să anunţe opiniei publice naţionale respective că a obţinut ceea ce doreau: britanicii, că au reuşit să reducă suma totală a bugetulului; francezii, că au salvat subvenţiile europene, începînd cu cele agricole; germanii, că au fost în centrul tuturor arbitrajelor.
Deci, dosarul este închis?
Nici pe departe. Pentru că încă nu fuseseră luaţi în considerare zurbagiii din Parlamentul European: la cîteva minute după ce liderii europeni şi-au încheiat discursul de cuceritori, cele patru grupuri politice principale (conservatorii, social-democraţii, liberalii şi verzii), au anunţat printr-o declaraţie comunăcă Parlamentul “nu poate accepta ca atare acordul de astazi al Consiliul European” şi că “adevăratele negocierile vor începe acum în Parlamentul European”.
În ajunul summitului, deputaţii europeni avertizaseră totuşi statele membrecă nu trebuie să “sacrifice viitorul Europei din cauza crizei actuale” şi le somaseră să “nu folosească această criză economică în calitate de pretext pentru a impune austeritatea în UE pînă în 2020”.
Acum, avînd în vedere că mingea este pe terenul lor, reprezentanţii popoarelor Uniunii intenţionează să-şi afirme prerogativele şi
