În articolul consacrat bugetului de stat pe anul 2013 am semnalat intenţia Guvernului de a experimenta, începând din vară, un proiect privind reducerea la 9% a taxei pe valoarea adăugată în sistemul de producţie şi comercializare a pâinii. Atât Executivul cât şi patronatul din industria de morărit şi panificaţie ai căror membri din rândul celor corecţi se simt sufocaţi de producătorii scăpaţi de sub control sunt unanim de acord că, prin reducerea TVA, vor fi atinse mai multe ţinte extrem de importante: dacă nu se vor reduce, măcar vor stagna preţurile la pâine, morarii şi brutarii nu vor mai avea motive să-şi ascundă producţia înregistrată, ci dimpotrivă, fiscalitatea mai mică îi va determina să nu mai rişte şi să achite obligaţiile către stat. Cel puţin aşa s-au petrecut lucrurile în alte state europene, precum Marea Britanie, Cehia, Franţa, Olanda etc. unde taxa la pâine s-a redus până la 5 – 6%. Tot în articolul precedent aminteam că pe lanţul grâu-făină-pâine, bugetul de stat înregistrează anual un prejudiciu de cel puţin un miliard de lei. Cum s-a ajuns la această cifră estimată? Foarte simplu! Anterior anului 2000 când TVA a urcat de la 11 la 19%, în România producţia anuală de pâine era de peste 2,1 milioane tone. Începând din iulie 2010, când taxa respectivă a fost stabilită la 24%, pâinea scoasă din cuptoarele brutăriilor româneşti a scăzut vertiginos până la 570.000 tone pe an. Este o cantitate mult prea mică pentru acoperirea cererii de piaţă, ştiindu-se pe bază de calcule clare că un român consumă în medie 98 kg pâine pe an. Or, ca să nu mai lipsească de pe masa românului pâinea cea de toate zilele – şi nu lipseşte! – înseamnă că peste două treimi din producţia de panificaţie intră pe piaţă fără să fie fiscalizată. Pentru a pune stavilă evaziunii fiscale, de-a lungul ultimilor ani s-au experimentat tot felul de metode şi mijloace printre care s-au numărat