Trimisul special al preşedinţiei la Bruxelles s-a bătut ca un leu pentru fiecare euro din bugetul alocat României până în 2020 când preşedinte va fi altcineva. În faţa unui cuplu comunitar intimidat – Rompuy şi Barroso – Băsescu al nostru a fost de neclintit. „40 de miliarde, ce ziceţi?” – au spus cei doi. Preşedintele român i-a privit rece, cu ambii săi ochi şi a rostit: „Ba nu! 39,8 miliarde. Într-o bună zi vom fi şi noi contributori şi nu vom vrea ca alţii să-şi bată joc de banii noştri!” Fâstâciţi, cei doi au notat răspunsul românesc pe hârtie şi s-au dus glonţ la Cameron, să-roage să fie mai flexibil cu românii, din 2014.

Apoi, epuizat de efortul depus în cursul negocierilor dure, preşedintele a ţinut să dea ţării vestea cea mare. „Victorie! I-am zdrobit! Am obţinut cu 18% mai mult decât am cerut! N-a fost uşor, dar m-am descurcat!”

Rămasul special acasă, Victor Ponta, n-a putut decât să ricaneze. „Am câştigat pe dracu! Ni s-a dat mai puţin cu 8 miliarde decât convenisem noi, amicii coeziunii. Lui Băsescu ce-i pasă, că din 2014 (poate chiar mai devreme) se duce să se plimbe cu vaporu’ şi noi va trebui să ne descurcăm!”

Probabil că dacă la summit mergea Ponta şi rămânea Băsescu acasă, lucrurile ar fi arătat, în mare, la fel: Ponta s-ar fi lăudat cu ce-a obţinut, iar Băsescu l-ar fi criticat că nu a negociat în mod serios, cum ar fi făcut el. Nu asta este important, însă.

Ci faptul că mulţi-puţini, banii pe care ni-i rezervă Comisia, după aprobarea de către Parlamentul European, sunt teoretici. Nu înseamnă că România va încasa, automat, aceste sume, mai ales în privinţa fondurilor de coeziune. „Ticăloşia” europeană constă în faptul că putem avea acces la aceşti bani dacă punem şi noi o parte. Or, nouă tocmai banii ăştia ne lipsesc. În bugetul României figurează prea puţini bani româneşti care să ne dea acces la b