„Există un apetit extraordinar de a găsi paradigma definitorie a relaţiilor internaţionale contemporane. Am trecut de la Concertul Europei la Pax Britannica, la Liga Naţiunilor, de la competiţia bipolară la lumea unipolară. Există cumva această aşteptare că putem să găsim următoarea versiune a unei ordini internaţionale stabile. Dimpotrivă, cred că trebuie să gândim ca cei din Sillicon Valley, în structuri mereu flexibile şi dinamice. Nimeni nu gândeşte acolo că 2.0 rămâne 2.0 pentru totdeauna. Mereu există un 3.0 şi un 4.0 şi un 5.0“ (James Steinberg, fost adjunct al lui Hillary Clinton).

Criticii preferă să spună că lista succeselor di­plomatice ale Administraţiei Obama este sub­ţire. Sau cel puţin una care nu impresionează. Retroactiv, chiar ai senzaţia că politica ex­ter­nă este ezitantă, nesigură, pre­ocupată mai degrabă de ex­ternalizarea către aliaţi, că pre­feră eşalonul doi şi că nu are legătură cu incisivitatea „doctrinei de containment“ sau grandoarea hegemonică a neoconservatorilor.

Dar oare criteriile de evaluare nu trebuie să fie altele? În de­finitiv, nu mai putem aplica aceeaşi grilă cu care ne-am obişnuit să analizăm lumea bipolară sau cea unipolară. Aşteptările nu pot fi aceleaşi. Func­ţionăm într-o piaţă geopolitică fundamental diferită, multipolară şi care forţează iden­ti­ficarea unor tipare noi de răspuns. Acest sen­timent al transformării vechilor paradigme a fost rezumat la finalul anului trecut de către Brent Scowcroft (legendarul consilier al pri­mului preşedinte Bush), el însuşi creator de istorie într-un momet esenţial: „Sfârşitul Răz­boiului Rece a reprezentat o schimbare dra­matică în textura lumii. Dar astăzi ne aflăm în faţa unui alt moment fondator. Însă pentru mine este o schimbare cu un caracter diferit. Este un asalt tăcut asupra a ceea ce cu­noaştem de 500 de ani: sis­temul Westfalian al statului-naţiune“. Ascens