Cât de importantă este sinceritatea pentru societatea în care trăim? Este un bun suprem, unul dintre reperele morale ale vieţii, sau cât ne ajută?
Aparent, oamenii abordează o atitudine sinceră, dar aceasta ne răneşte de cele mai multe ori, pe noi sau pe cei din jur, pentru că nu putem face faţă realităţii. Cei mai mulţi dintre noi simţim adevărul, dar nu avem puterea să îl descriem obiectiv. Pentru a păstra relaţii confortabile şi pentru a nu strica acel echilibru interior al nostru sau al celorlalţi, atât de necesar, preferăm să ascundem adevărul, evitând ceea ce nu ne convine; sau, unii dintre noi, puţin mai curajoşi, preferăm să schimbăm ceva, cât de puţin, prin manipulare.
Noile tehnici de comunicare pun preţ pe folosirea manipulării în sensul bun al cuvântului. De fapt, cât e adevăr şi cât e manipulare din ceea ce vedem, simţim sau auzim din momentul în care ne naştem? Copilul mic este manipulat ca să înveţe să mănânce, să meargă, să citească, să scrie…
De mule ori, sinceritatea se află dincolo de cuvintele rostite. În spatele acestor cuvinte ne ascundem de cele mai multe ori pentru că, dacă ar fi să facem confesiuni, destăinuiri, ar însemna să ne declarăm învinşi de cei care ne ascultă savurând acest „sacrificiu”. Şi am fi vulnerabili, nu?
Sinceritatea ar trebui să fie, aşadar, un bun suprem, unul dintre reperele morale ale vieţii noastre. Dar în doar condiţiile în care şi Încrederea ar fi o valoare a societăţii noastre! Şi, nu în condiţiile în care, cum se întâmplă, avem încredere în cineva, iar acesta ar putea profita de noi, de capacităţile noastre.
Nu vrem să ne cunoaştem prea mult pentru că nu vrem să devenim, nu-i aşa?, vulnerabili. Mai ales în aceste condiţii, sinceritatea poate fi o traumă. Atâta vreme cât nimeni nu este foarte sincer, toţi o mimăm şi, din acest motiv, am putea chiar să pierdem substanţa sincerităţii
