Europa are multe de oferit ţărilor încă neintegrate din Balcani. Progreselor ezitante li se răspunde cu promisiuni incerte. Integrarea e un proiect fragil, dar e singurul disponibil. Există viaţă şi în afara Uniunii Europene?

Cum se explică decalajele (economice, politice) enorme între ţările din Balcani şi Europa occidentală?

E vorba, în primul rînd, de moştenirea otomană şi de faptul că aceste ţări nu au cunoscut revoluţia industrială, simultan cu Europa occidentală. Apoi, e vorba despre experienţa particulară mai recentă a acestei regiuni – de comunism şi, apoi, de postcomunism. Ceea ce numim „tranziţie“ a însemnat, pentru cea mai mare parte a acestor state, dezindustrializare. Toată industria moştenită din comunism – atîta cîtă era, slabă şi fără mari performanţe – a fost sacrificată. Odată cu globalizarea, se pune problema ce bogăţii pot produce aceste ţări. Din Croaţia pînă în România, trecînd prin Albania sau Serbia, ne dăm seama că nimeni nu mai produce nimic. Există doar ceva venituri din servicii şi din turism, în ţările care au ce oferi, cum sînt Croaţia, Muntenegru sau România. Dar asta nu e suficient pentru ca o societate să poată funcţiona. Din punct de vedere politic, Balcanii sînt, de la începutul secolului XX, într-o poziţie de periferie. Au rămas o periferie a Europei dintre cele două războaie. Şi-au păstrat statutul de periferie faţă de lumea comunistă. Iar astăzi, mai mult ca oricînd, sînt o periferie a Uniunii Europene. Asta înseamnă poziţie de dependenţă nu numai politică, ci şi economică. Iar aceste decalaje sînt astăzi pe cale să se adîncească, nu să se reducă.

Complexul balcanicilor faţă de ceea ce numim, generic, Occident, vine din conştientizarea acestui statut de periferie, sau are şi alte cauze?

Sînt două niveluri temporale. Dacă ne plasăm într-un context istoric mai larg, a existat mereu această fascinaţie pen