Foştii colegi de la Dinamo îl abandonaseră de foarte mulţi ani
"Şedinţăăăăăăăăă!". Şase zile din şapte, undeva aproape de ora două după-amiază, redactorul şef al ziarului anunţă începutul sumarului. Printre procesele fraţilor Becali, lacrimile lui George Copos, plimbarea de seară a fotbaliştilor de la Steaua şi pariurile lui Reghecampf, încerci să strecori şi un reportaj despre Teodor Lucuţă: "A jucat la Dinamo şapte sezoane, din 1973, are piciorul stâng amputat din cauza diabetului şi s-a internat din nou zilele trecute pentru a-i fi amputat şi dreptul. Dar e optimist, crede că o să fie bine. Aproape tot timpul a zâmbit". Atunci când Steaua are rezervată propria-i pagină, indiferent de ştirile prezentate, iar Gigi Becali face turul televiziunilor şi primeşte ani de închisoare, fiecare şedintă de sumar e echivalentă cu o joacă de-a avocatul. Prezinţi cazul, încerci să spargi monopolul actualităţii şi aproape că înveţi pe dinafară o poveste. Pe care o repeţi o dată, de două ori, de trei ori. Părăseşti sala de şedinţe având în mână o oglindă în care titlul "Reportaj Teodor Lucuţă" nu se regăseşte. "Staţi liniştită, e timp pentru toate. Nu o să mor mâine", spune la capătul celălalt Lucuţă.
Peste o săptămâna reuşeşti să surprinzi "juriul". Nu mai repeţi aceeaşi poveste, ci şochezi cu o singură propoziţie: "Teodor Lucuţă a murit ieri". Jumătate de oră mai târziu ţii în mână o oglindă în care se regăseşte şi titlul reportajului tău. Ai câştigat cazul, tardiv e drept, iar acum apar întrebările:"Ce-ar fi fost dacă...".
"Iau viaţa aşa cum e!"
202, 203, 204. Privirea nu zăboveşte mai mult de câteva secunde şi e mai mult îndreptată către pământ, de teamă să nu o întâlnească pe cea a oamenilor care au înlocuit conceptul de "acasă" cu cel de "spital". 205, 206, 207. Când şi când, o asistentă îşi face fugar apariţia. Îţi zâmbeşte, dar îi observi prea
