Din când în când, presa aduce în prim-plan câte un scandal legat de utilizarea imobilizării unui bolnav în agitaţie psihomotorie, prin legare de elementele de structură ale patului, în termeni de specialitate: contenţie fizică; o definiţie comună a acestui procedeu terapeutic preventiv este: „imobilizarea unei persoane/pacient în criză de agitaţie, care prezintă risc de a se autoaccidenta sau de a pune sub risc persoane din anturajul de îngrijire sau din familie“. Obişnuit, contenţia fizică se realizează prin aplicarea unor legături (membre, trunchi) de planul patului sau de braţul fotoliului, când pacientul este imobilizat în fotoliu. Zilele acestea, presa a dezbătut o nouă astfel de situaţie, identificată într-o instituţie de îngrijire a copiilor cu diferite suferinţe psihomotorii şi, ca de obicei, în lipsa unei informaţii corecte, atacă fără menajamente, personalul medical: „metodă anacronică“, „procedeu de Evul Mediu“ etc. Nu se cunoaşte însă că procedeul contenţiei fizice nu este interzis nici de lege, nici de regulamentele profesionale, şi este utilizat, în anumite condiţii strict reglementate, în toate instituţiile din lume. În cazurile care justifică o astfel de măsură, pot fi invocate, într-o apreciere judicioasă, pe modelul beneficiu/risc, dreptul persoanei la respect, autonomie şi demnitate, pe de o parte, dar şi „dreptul la securitate“, pe de altă parte, a bolnavului însuşi şi al anturajului. Practica psihiatrică – inclusiv psihiatria pediatrică ori cea geriatrică – confruntă medicul practician şi personalul de îngrijire cu pacienţi prezentând episoade de crize de agitaţie psihomotorie, de inten­sitate si durată variabile, uneori însoţite de agresivitate faţă de anturaj, dar şi de autoagresivitate. Patologii precum retardul mintal, encefalo­patiile, crizele confuzionale, schizo­fre­nia, sindroamele demenţiale, delirul, halucinaţiile au pote