Pentru noi, românii, demisia lui Papa Ratzi n-a avut nici pe departe impactul pe care l-a avut actul similar al lui Gigi Becali: naţiunea s-a cutremurat la vestea că viitorul (teorectic) preşedinte al liberalilor (după plecarea lui Antonescu) renunţă la această datorie de onoare şi rămâne la PNG-ul lui. Decizia a fost anunţată tocmai din Dubai, unde finanţatorul Stelei a preferat să aştepte decizia instanţei în procesul cu sechestrarea hoţilor maşinii sale (se ştie bine că pentru un oier nu există nenorocire mai mare decât să i se fure calul, sau caii-putere).

Ca tot omul – căci machedonii sunt şi ei oameni (o altă dovadă în acest sens: verii săi au chefuit toată noaptea dinaintea procesului lor în club, în ideea că vreo câţiva ani de acum înainte nu vor mai avea o astfel de ocazie!) Gigi şi-a făcut griji pentru viitorul său. Amintirea zilelor petrecute la Rahova, după umflarea lui de la domiciliu, cu mascaţi şi cu cătuşe, nu era deloc una mobilizatoare, aşa încât i-a trecut prin cap să pedepsească justiţia română prin plecarea definitivă din ţară. Conta în această variantă pe finul Rădoi, pe Olăroiu (singurul antrenor pe care nu l-a dat afară) şi pe vreo 86.000 de euro pe care-i luase cu el ca bani de buzunar. A primit vestea condamnării cu suspendare cu sentimente împărţite.

Pe de o parte a fost bucuros că nu va fi obligat să poarte zeghe Armani, pe de alta, însă, l-a copleşit ruşinea. Cum să se mai prezinte el în faţa celor care aşteaptă în poarta palatului actele sale de milostenie? Nici mama nu şi-o va mai putea vizita la lumina zilei şi va trebui să aştepte lăsarea întunericului. Printre multele motive de frustrare şi-a făcut loc şi un licăr de speranţă: va candida din nou la europarlamentare şi-şi va petrece majoritatea timpului în scaunele de plastic de la Strasbourg şi Bruxelles... Printre lucrurile care l-au frământat cel mai tare