Să intitulezi o carte ca o rugăciune – Prea mult întuneric, Doamne! – înseamnă că ştii Lumina cea adevărată, a cărei prezenţă dă măsura pentru întunericul invadator, venit de pe cine ştie unde, cotropind sinele însetat de înălţimi. Parcă l-am auzi pe psalmistul David: „Pleacă, Doamne, urechea Ta spre mine şi mă auzi, că sărac şi necăjit sunt eu“. Cu „experienţa“ atâtor ani petrecuţi în temniţele comuniste, Radu Ciuceanu are întemeiate motive să înalţe o asemenea rugă­ciune. Domnul a auzit-o câtă vreme a supravieţuit gulagului comu­nist, numă­rându-se printre eroii acelor vremi, iar ca istoric şi trăitor fiind un mărturisitor demn de recu­noscătoare încredere. Cartea, apărută la Institutul Naţional pentru Studiul Totali­taris­mului, pe care îl conduce cu „râvnă şi pricepere“ Radu Ciuceanu, însumează me­moriile tânărului student de odinioară, care, înainte de a gusta din bucuria studiului în biblioteci, a fost nevoit să îndure chinurile de neimaginat la care a fost supus în închisorile de la Jilava, Piteşti şi Târgşor. O mărturie, deci, care, adăugându-se altora, este, în esenţă, a neamului întreg şi de care viitorul are nevoie. ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, vede rostul acestei scrieri „spre a ne vindeca de propriile răni“, pentru că în ea „avem o icoană a neamului nostru românesc, care dacă este hrănit de lumina credinţei în Dumnezeu poate birui vicleniile oricărei istorii“ (s.n.). ES Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, membru de onoare al Academiei Române, consideră această carte una „destinată neuitării“, câtă vreme, prin înfăţişarea ororilor acelui timp bolnav, conturând portrete, autorul invită să ne amintim de acei „martiri necunoscuţi“ şi, la rându-ne, să înălţăm rugăciunea pentru toţi ca Dumnezeu să le dea „cununa biruinţei“. După acel „prea mult întuneric“ e timpul, scrie acad. Ionel Valentin Vlad, vicepreşedinte al Ac